In pofida atacurilor la care a fost supus din timpul vietii si pana in zilele noastre, Mihai Eminescu va ramane poetul nostru national tot atata vreme cat se va mai vorbi limba romana. Niciun alt poet roman nu mai poate visa vreodata la acest titlu suprem, fiindca numai in romanticul veac al XIX-lea au aparut poetii nationali, indeosebi in rasaritul Europei: Aleksandr Puskin, Adam Mickiewicz, Hristo Botev, Sandor Petofi, Taras sevcenko s.a. Este omeneste, aproape firesc, ca acestia sa fi fost invidiati de confratii lor contemporani, unii cu opere foarte valoroase. La noi, un foarte mare poet, Alexandru Macedonski, l-a urat intreaga viata, cu toata sinceritatea pe Eminescu. Dar, cu girul lui Titu Maiorescu inca de la sfarsitul secolului XIX, critici literari, mari scriitori si alti oameni de cultura, romani si straini, i-au confirmat lui Mihai Eminescu titlul de poet national. Fara sa-i cunoasca in profunzime opera, dar impresionat de viata nefericita, de chipul nemaivazut de frumos, de tineretea neimplinita si de moartea tragica a poetului, publicul larg l-a adoptat ca pe un artist genial, fixandu-i locul de-a dreptul in mit, de unde nu-l va mai goni nimeni niciodata. Faptul ca la peste un veac de la moartea lui Eminescu mai starneste polemici demonstreaza vitalitatea exceptionala a operei sale. Unii il prefera ca poet, altii ca jurnalist. Cenzurat in vremea comunismului, Eminescu este, culmea, cenzurat si astazi! "Doina" nu este agreata de "corectitudinea politica", majoritatea articolelor sale, nici atat. Dar poporul stie el ce stie daca-si iubeste poetul national: cel preocupat de luceferi, de geneza Universului, de dumnezeire sau de raportul intre timp si spatiu, se cobora si la grijile muritorilor de rand, punand degetul pe rana in te miri ce probleme, pe care, din nefericire, noi nu le-am rezolvat nici astazi. Iata, mai jos, un articol publicat de Mihai Eminescu in ziarul "Timpul", la 13 iulie 1882, in care, printre altele, ataca impozitele si "mijlocitorii" din comertul romanesc, cunoscuti astazi sub denumirea de intermediari. Dupa atata repetare, e banal sa mai spui sau sa mai scrii astazi "Eminescu, contemporanul nostru". Si totusi…
"Un semn al declasarii si al inmultirii oamenilor cari nu lucreaza nimic si trebuiesc hraniti din bugete este fara indoiala sporirea darilor directe si indirecte si greutatea extrema cu care oamenii le platesc. Dari se gramadesc pe dari, de ajung orice articol ce intra-n gura sau acopere trupul, dare pe caldura si dare pe lumina, dare pe miscarea din loc in loc, pe tot ce traieste pe pamant ori in apa. Cine cunoaste starile de lucruri de acum douazeci si cinci de ani in materie fiscala stie ca deosebirea e cat cerul de pamant. Darea era directa: statul se adresa sincer catre omul care, posedand ceva, avea nevoie de apararea lui. Statul modern se adreseaza intr-o suma de cazuri indirect, escamotand din buzunarile oamenilor suma ce-i trebuieste. E insa evident ca orice dare, sub orice forma s-ar percepe si oricum s-ar chema, e platita la urma urmelor de catre pamant si de catra productiunea reala. O dovada oarecum elementara despre aceasta este regia tutunurilor. Desigur tot mecanismul sutelor si parasutelor de functionari, apoi toti acei cari traiesc din milioanele ce le produce aceasta dare nu produc ei insii un fir de tutun, nu adauga o centima la valoarea lui. Toti sunt mijlocitori intre producator si consumator, dar in calea acestei mijlociri producatorul capata pretul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, si din aceasta diferenta, din care cei doi membri de capetenie ai tranzactiunii economice nu au niciun folos, ci pierdere, mii si iarasi mii de paraziti sociali traiesc. Acest exemplu il dam pentru ca, de o elementara claritate, ne dovedeste printr-un caz produs in mod artificial netrebnicia marelui numar de mijlocitori. Precum agentii regiei, in intrepunerea lor intre producator si consumator, nu produc in realitate nimic, ci traiesc din diferenta impusa intre pretul obtinut de unul si cel platit de celalt, tot asa traiesc toti mijlocitorii din acea artificiala si ruinatoare diferenta. Darea directa ar fi deci singura dreapta si singura care are un element de moralitate in ea. Ceruta direct de la oameni, ei sunt in stare a simti cand marginea impozabilitatii s-au ajuns pe deplin si statul nu-si poate permite a face innoituri de prisos, cand, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dari indirecte se esploateaza pe nesimtite un popor intreg, de ajunge sa nu mai stie ce poate ori nu poate. Se simte numai ca puterea impozabila e sleita cu desavarsire si atunci zbiri guvernamentali acopar tara ca lacustele ori ca o armata de invazie si se dezvolta, sub protectia guvernului, un fel de brigandaj oficial. s-apoi se mai zice ca la toate relele din tara reactiunea e de vina. E in adevar regretabil ca lipseste un partid reactionar; un partid adeca cu destule mijloace si destula inraurire ca sa readuca trecutul, cam necioplit in felul lui, dar sanatos si vrednic. Spuna oricine dintre contimporanii ce tin minte ziua de alaltaieri daca, in timpul adevaratei reactiuni, s-a vandut vreunui om averea pentru neplata de bir sau daca era cu putinta macar una ca aceasta? Altfel acum. Pe langa sechestre, se-ntampla omoruri chiar cu ocazia implinirilor. O foaie din Targoviste ne spune ca o biata femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsa cine stie sub ce titlu, a fost batuta de un perceptor si ca a murit din acea bataie. In Bucuresti, o alta femeie, scutita de-o amenda comunala de 5 franci, a fost batuta de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestreaza trasurile, adeca instrumentul lor de munca, scutit de lege. Inainte-ne avem 8 chitante de dari implinite, taiate dintr-un registru "a souche", fara nici o iscalitura si fara ca numarul din roluri sa fie trecut. si-n acelasi timp in care agenti fiscali ucid oamenii si lumea tipa de saracie, de neputinta de-a suporta atatea misiuni in strainatate, atatea pensii reversibile, atatea rascumparari, atat lux guvernamental si atata brigandaj parlamentar, in acelasi moment foile oficioase ne spun ca finantele merg bine, ca mai trebuiesc cateva zeci de milioane pentru poduri peste Dunare si pentru noua linii de cai ferate si o gara centrala la Bucuresti, pentru tinerimea eleganta, ce vra sa economiseze banii de birja pan-la gara Targovistei. Apoi – deie-ni-se voie – sub vestita reactiune, in trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pamant platea un galben pe an si atata tot. Nici chiar darea aceasta, cat de mica, nu se repartea in mod nedrept. Satul se aduna, facea cisla, platea fiecare dupa averea lui, vornicul aduna banii si – fara leafa si fara remiza – ii ducea cinstit la samesie. Nici hotii, nici bilete "a souche" fara iscalituri, nici perceptori, nici nimic. Vazand oare mizeriile de acum, nu avem cuvant sa spunem ca e epoca noilor fanarioti? Zi cu zi se adauga greutatile asupra tarii si, cu toate acestea, populatia lui producatoare n-a primit nimic in schimb cu aceste greutati. Tot plugul lui Mircea Voda brazdeaza acest nefericit pamant si, pe cand, dupa vechile asezaminte, taranul nu datorea pentru pamant si pasune decat 12 zile pe an si aducerea unui car de lemne de Craciun, astazi guvernul decreteaza ca macar 2 zile pe saptamana sa fie ale taranului. Toata diferenta intre munca celor 12 zile ale codului consuetudinar si munca actuala a taranilor o inghit clasele de mijlocitori, caci taranul acum sta mai rau decat inainte. si-n asemenea conditii detestabile, cand vedem producatorul tot atat de incult, insa cu mult mai sarac decat sub regimul vechi, cand se constata ca insasi constitutia fizica a poporului nostru degenereaza, ca nu numai nu mergem inainte, dar, prin degenerare, pierdem si posibilitatea progresului, tot atunci limbuti lustruiti, inchinatori de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi facut Romania."
