Exista o estetica a uratului? Exista o estetica a scabrosului? Pana unde asadar poti impinge demersul estetic in asa fel incat sa nu iesi din cadrele sale si sa nu transformi indrazneala artistica intr-un kitsch jenant?
Aceste intrebari probabil ca au fost puse de nenumarate ori de artistii secolului xx. De la romantism incoace, din postromantism, din momentul in care expresionismul a luat fiinta si curentele de avangarda nu au mai putut fi tinute in frau, toata lumea artei a fost spulberata iar in urma unei asemenea dezintegrari raporturile dintre creatie si receptare au devenit din ce in ce mai dificile.
Cu alte cuvinte, cat de departe poate intinde coarda insolentul si iconoclastul creator? Cat poate sa rabde bietul si nepregatitul receptor? Daca intre ei nu mai exista comunicare, atunci am plonjat intr-un haos total de unde nu ne mai poate salva nimeni. Intoarcerea atunci spre prudentul mimesis este de la sine inteleasa si, logic, cei care au de castigat sunt autorii care, presimtind ivirea unei asemenea fatale neintelegeri, stiu sa faca la timp replierea.
Totusi, mai exista o cale, mai exact spus, un punct de vedere. Scabrosul sau hidosul sau tot ceea ce nu poate fi suportat de precara noastra sensibilitate este intr-adevar scabros si ne umple de greata in clipa in care dincolo de fapta ca atare nu mai exista nimic. Imediat dupa decembrie 89, cand eram asaltati de cele mai neverosimile si scandaloase dezvaluiri, am aflat bunaoara ca fruntasi ai pcr, in clipele lor orgiastice, pur si simplu urinau in cupele de sampanie, adica pe sleau spus isi faceau nevoie pe masa. Tu ca scriitor, punand pe hartie asa ceva si numai atat, evident ca vei starni greata celui care citeste, asa cum probabil daca in anturajul potentatilor mai existau cat de cat martori lucizi, aceia traiau aceeasi oroare in fata dezmatului la care se dedau marii.
Asadar, un anumit nivel al realitatii descris ca atare si lipsit de orice semnificatie poate sa provoace greata. Dar daca scena respectiva este proiectata intr-un registru fantastic? Daca nu mai avem realism propriu zis cu accente naturaliste, ci o scena simbolica a carei menire este tocmai aceea de-a transcende primul nivel al realitatii si deci de-a demonstra ca realitatea este pluristratificata? Din acel moment incolo scabrosul inceteaza sa ne mai oripileze. Cel putin asa cred. Nu mai este vorba de incalcarea bunului simt, ci de un soc intelectual. Gestul cuiva care-si dezveleste sexul in fata tuturor, dar in urma unei asemenea dezveliri nu sexul va fi aratat, ci cu totul altceva, incredibil stupefiant, aiuritor, nu mai este atunci scabros, ci enigmatic, daca nu chiar misterios. Am intrat intr-o alta dimensiune si ni se prezinta ceea ce de fapt viata ca atare ne ascunde.
Randurile acestea mi-au fost inspirate de o cronica a criticului si istoricului literar Ion Simut publicata la inceputul acestui an in revista “Romania literara”.
