„Cand ti-au rapit, fiul meu drag, aducerea aminte, cand ti-au incins capul ca nuca in cleste, strangandu-ti teasta in scripetele lenes al pielii de camila ce se zbarcea, cand ti-au coborat pe crestet cerc nevazut pana ce ochii din gavane iesitu-ti-au doldora de puroiul spaimei, cand, pe focul fara fum al stepei, te ardea setea de moarte si cerul nu-ti picura strop de apa pe buze Ð n-a devenit pentru tine soarele, cel datator de viata, lumina vrajmasa si orbitoare, cel mai negru dintre astrii tariei? Cand, sfasiat de durere, tipatul tau se inalta in stepa pustie, cand te zvarcoleai urland implorandu-l pe Allah zi si noapte, cerand ajutor de la cerul zadarnic, o, fiule, cand inecandu-te in balele izvorate din chinurile carnii, cand chircit in scarna ce se scurgea din trupul zguduit de spaime, te stingeai in duhoarea aceea, pierzandu-ti mintile, napadit de roiuri de muste, nu l-ai blestemat cu ultimele puteri pe Atotputernicul, pe cel ce ne-a zamislit pe toti intr-o lume pe care apoi a parasit-o?”
Randurile acestea vrednice de lamentatiile unui Iov sunt decupate din romanul celebru imediat dupa aparitie, iar la noi, dupa traducere, best-seller, al scriitorului sovietic, cum se spunea pe atunci, Cinghiz Aitmatov, de fapt originar din Kargazstan, O zi mai lunga decat veacul.
Reluandu-l putin acum cu ocazia reeditarii sale de catre Corint, constat ca are un aer usor vetust, aceasta, evident, dupa toate experientele prozei europene si mondiale petrecute in ultima vreme. Pe planul continutului, ca sa zic asa, daca ar fi sa-l asezam langa textele lui Soljenitan, este ca si cum am alatura o furnica unui elefant. Totusi, romanul lui Aitmatov ramane in memoria noastra prin ceea ce a ajuns un fel de loc comun al tuturor referintelor livresti, mankurtii si de aici termenul mankurtizare care defineste eterna „spalare pe creier”.
Se stie, mankurtii erau acei pastori proveniti din randul prizonierilor razboaielor locale peste al caror cap ras, aratand ca o bila lucioasa, era asezata o piele fierbinte aburinda de camila. Astfel, nefericitii isi pierdeau memoria Ð cei care supravietuiau si nu mureau in chinuri groaznice Ð si se transformau in cei mai docili robi. Cantecul de jale citat mai inainte apartine mamei unuia dintre acesti prizonieri, transformat in pastor cu mintea spalata pe care mama sa pana la urma il recunoaste si, daca nu ma insel, il omoara cu mana ei ca sa-i curme chinurile.
Citind acest formidabil lamento care depaseste cu mult perimetrul dramei individuale si intra in zona tragediei cu semnificatii universale, ma intreb daca procesul mankurtizarii nu continua si acum intr-o varianta soft, daca la randul nostru nu pastem aceeasi turma de camile, zile ale robiei cotidiene, ce seamana una cu cealalta ca doua picaturi de apa, daca nu cumva traim fara strop de memorie intre peretii mintii noastre si fara nici o impotrivire fata de ceea ce ni se ofera de catre nevazutul stapan care ne toaca marunt pe uriasul platou al umanitatii globalizate. Cartea lui Aitmatov are sens si viata macar pentru randurile pe care le-am citat si care poate sunt spuse cu durere de catre Maica Domnului la capataiul fiecaruia dintre noi.
