„Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”
NICHITA STANESCU
Saptamana trecuta un grup de prieteni s-au adunat la Falticeni pentru a-l pomeni pe Vasile Lovinescu, carturarul bizar si retras, de la a carui moarte s-au implinit 21 de ani si care tot in acest an va implini o suta de ani de la nastere.
Cateva reviste de o anumita orientare metafizica au avut delicatetea sa consacre un numar acestei personalitati, totusi, putin cunoscute, membru al generatiei '27, dar al carei traseu a fost in mare masura diferit de al celorlalti contemporani.
Am scris mult despre Vasile Lovinescu fiindca intr-un fel sau altul formatia mea este legata de numele sau si al putinilor prieteni care au vrut si au reusit sa-i pastreze memoria. Paginile sale raman si acum, dupa atata vreme de la scrierea lor, speciale. Ele exprima un angajament intelectual de un cu totul alt tip decat se angajeaza de obicei oamenii de cultura. El a fost un credincios care a gasit pentru traditie un limbaj care nu intra in nici un canon.
Ce-i acela esoterism? Ortodocsii inregimentati nici nu vor sa auda de asa ceva. Ce-i aceea sa faci din simbologie un fel de stiinta cu nimic mai prejos decat disciplinele foarte serioase?
A fi un maestru intr-un domeniu al inefabilului si al indicibilului, iata o misiune la sfarsit de ciclu istoric mai mult decat ispititoare, rarisima si in acelasi timp ametitor de dificila…
De curand, la editura Pontifex a aparut un volum inedit in care sunt publicate eseuri si amintiri scrise de Vasile Lovinescu. Sunt reunite aici extrase din presa vremii, de atunci de cand autorul avea in jur de treizeci de ani. De remarcat ca inca din anii '30, Vasile Lovinescu castigase o anumita fervoare si cam tot ce scria el nu avea nimic rutinat, conventional, domestic, cu alte cuvinte el nu a facut cronici de serviciu si nici nu a scris fiindca, invitat de un amic sau altul, nu putea sa-i refuze. Aproape fiecare rand al sau contine un angajament care acum surprinde si, fara indoiala, nu e usor de digerat. Credo ut sciam, Prin patimire la libertate, Cismarul din Gorlitz (e vorba de Jacob Bohme), In manastirile tibetane, cateva titluri care nu respecta catusi de putin principiul diversitatii, ci sunt tot atatea prilejuri pentru a transforma scrisul in concentrare spirituala si prin aceasta fixare in Absolut.
Prietenii care s-au strans la Falticeni, locul de nastere al scriitorului, pentru a-l pomeni sunt oameni diferiti, cu profesii diferite, de varste diferite. Fiecare este de fapt un solitar si nu poate transmite nimanui solitudinea sa. Cu toate acestea gestul crestin si metafizic al pomenirii i-a ajutat sa-si uite grijile personale, fie aceasta si pentru scurta vreme.
In general, nu sunt de acord cu omagierile emfatice sforaitoare, pretioase. Un autor, indiferent de valoarea sa, dupa ce a murit a intrat in taina care l-a curtat toata viata si in consecinta nu are nevoie de statui, de coroane de flori sau de evocari iscusite. Tocmai de aceea pentru a fi evitate asemenea atitudini, inainte de omagiu, se cuvine sa te privesti in cel mort ca intr-o oglinda. Daca nu simti atunci o boare a uitarii de sine, mai bine taci!
