Nu e oare cazul ca, din cand in cand, sa ne intoarcem gandurile spre Hamlet? Am mereu in fata cartea lui Florin Mihaescu, Hamlet printul melancoliei, in care nefericitul personaj shakespearian este privit asa cum se cuvine, ca un aristocrat pur-sange, care nu traieste pentru el, ci, banal spus, pentru destin sau pentru a realiza jonctiunea intre destin si dumnezeire. Iata un fragment revelator din cartea mai sus-amintita: „Privita din aceasta perspectiva soteriologica, tragedia printului Danemarcei, intre moartea tatalui si propria moarte, capata cu atat mai mult caracterul unei drame sacre. Misiunea primita prin intermediul Duhului se dovedeste a fi o misiune celesta de scourge and minister, care nu poate fi insa implinita fara o acceptare sacrificiala. Pentru a duce la capat aceasta misiune, Hamlet alege o dubla cale: una violenta, paradoxala si agresiva, nebunia, si alta lenta, de amanare, de ezitari, asteptarea. Nebunia este nu numai o masca a ascunderii de lume, ci si o metoda de ruptura cu lumea, impunand o alta cale decat cea a ratiunii si a bunului simt… nebunia duce astfel la izolare si insingurare, devenind o asceza. Fata de nebunie care e o metoda violenta, asteptarea este lenta si, aparent cel putin, pasiva. Daca nebunia rupe raporturile lui Hamlet cu lumea, asteptarea purifica propria constiinta…”
Hamlet este, nu intamplator, purtator al literei H, litera celor doua bare ca doua coloane ce sustin un templu. Este litera lui Hristos si a oricarui avatar major sau minor, care are de dus la bun sfarsit o misiune, care se rafuieste cu lumea in sensul bun al cuvantului, care, altfel spus, nu mai poate trai pe orizontala si obligat sau de bunavoie Ð de fapt, cele doua directii aici se suprapun Ð alege verticala. Cine a vazut, a citit piesa, a vazut ecranizarile, chiar si pe cele in cheie excesiv modernista, nu poate sa nu ramana fascinat de prezenta printului care este atat contemplativ, cat si activ, atat un sfant, cat si un razbunator. Hamlet va fi pana la sfarsitul vremurilor modelul prin excelenta al tuturor celor care s-au saturat de lume si in acelasi timp nu pot sa se desparta de aceasta fara a face dreptate. Intre filocalie si teodicee, cu alte cuvinte intre Rasarit si Apus, Hamlet poate locui in inima fiecaruia dintre noi, cei putini, inca indragostiti de neprihanire.
Nebunul este lacrima de fecioara pe obrazul puhav al umanitatii… Am scris aceste randuri cu aproape douazeci de ani in urma si ele mi se par si acum potrivite. Contrastul intre cel nebun si restul celor sanatosi dinamiteaza structurile oricarei societati. Nebunia lui Hamlet este mereu controlata si totusi irationalul pe care el il conduce precum un vizitiu intelept nu lasa deloc impresia ca ar fi cumva tinut in frau ca un armasar. Hamlet e liber in nebunia sa si in acelasi timp isi geometrizeaza fiecare gest, desenand icoane de o neinchipuita rigoare si originalitate. Marii justitiari ar trebui sa-l ia drept exemplu si, tocmai atunci cand sunt mai infierbantati, ar trebui sa-si dea seama ca biciul lor (scourge) se cuvine dublat de un sacerdotiu (minister). Atunci crima ar fi evitata, iar moartea ar fi restaurare.
