„Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”
NICHITA STANESCU
Am citit de-a lungul anilor numeroase sondaje in care aproape nouazeci la suta din populatia Romaniei se declara ortodoxa si, dincolo de apartenenta la aceasta biserica, isi afirma cu tarie credinta in Dumnezeu.
Pe multi dintre noi asemenea sondaje ne fac sa zambim. Cum oare e romanul atat de credincios cand viata lui urmeaza un curs haotic, bezmetic si asa cum traieste arata ca nu are in el nimic sfant, etc, etc? Sunt, fireste, intrebari legitime. Oare atasamentul lui nu e pur formal, decorativ, fara nici o legatura cu viata reala?
La celalalt capat se afla tarile in care anchetele pe aceeasi tema furnizeaza niste rezultate stupefiante. Populatia se declara intr-un procent foarte mare atee, cetatenii nu mai au nici o legatura cu biserica si recunosc acest lucru fara sovaire. Daca mai inainte am privit cu neincredere atasamentul religios al romanilor, acum suntem satisfacuti, declarand ca aceasta inseamna sinceritate si, deci privirea adevarului in fata. Pare-mi-se, cehii au fost aceia care in urma cu un an sau doi si-au exprimat deschis ateismul, in ciuda bisericii catolice careia, totusi, ii apartin. Si ca ei sunt multi altii…
Desigur, nu este frumos sa minti, sa inventezi, sa afirmi ca esti ceva, iar in realitate sa nu ai nici o legatura reala cu acel ceva. Sunt absolut convins ca mai mult de trei sferturi dintre romanii care se declara ortodocsi habar n-au ce e ortodoxia si se duc la biserica exact din an in Pasti. In asemenea conditii nu avem cum sa nu-i respectam pe aceia care spun adevarul si nu vor sa se sulemeneasca. Totusi…
Acest „totusi” ne face sa gandim. Ce vreau sa spun? In materie de credinta si de atasament in spiritual lucrurile stau mult mai complicat decat in fata unei profane instante civile, unde esti silit, cu mana sau nu pe Biblie, sa spui adevarul. Aici, in raport cu cele nevazute forul interior al omului se modeleaza si vibreaza altfel decat in conditii obisnuite. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca doar simpla afirmatie, fara mare acoperire sau chiar fara acoperire deloc ca ai fi ortodox si ai crede in Dumnezeu are o greutate pe care cei puri, sinceri si cinstiti nu o pot intelege. Afirm ca sunt ateu cu superbia sinceritatii, dar in felul acesta imi pun in carca nu doar teribilul pacat al necredintei, ci si al rostirii cuvantului in sine. Am fost sincer, dar cu ce pret? Cu riscul dezvelirii pieptului in fata Neantului? Daca mint, daca sunt duplicitar, daca una fac si alta zic, daca in clipele pacatoseniei mai am o tresarire si-mi spun speriat „iarta-ma Doamne”, asa cum multi care trec pe langa o biserica se inchina fara sa constientizeze foarte bine gestul lor, atunci baia de ateism in care ma scalda lumea contemporana nu mai are asupra mea acelasi efect nociv. Ii las pe altii sa fie sinceri si sa ia in plin Neantul. Eu, ca ortodox, prefer sa mint fiindca stiu ca macar o farama din platosa spulberata a ingerului tot ma va acoperi si ma va apara astfel de radiatiile marelui nimic. Sa mai avem incredere in sondaje?
