Recent, a aparut la Humanitas, traducator Nicolae Vrubelschi, partea a doua a memoriilor lui Soljenitan, Ca bobul intre pietrele de moara, care acopera perioada 1974-1978, imediat, deci, dupa ce marele scriitor, incoronat de Nobel, ajunsese in Occident, fiind expulzat din URSS de catre Brejnev si acolitii acestuia. Avem de-a face, asadar, cu prima perioada in libertate din viata lui Soljenitan, cand nu mai avea de ce se teme si cand putea sa traiasca linistit si fara griji.
Ce intalnim insa? Temerile nu-l parasesc defel. El ramane aproape la fel de tensionat si priveste in jur cu destule rezerve. Entuziasmul pentru noua lume in care poposise nu pare sa-l cucereasca. Ne confruntam cu acelasi spirit lucid, atent, care nu se lasa imbatat de nici o iluzie. Cel mai mult il supara jurnalistii. Iata ce scrie: „Veniti din toate colturile Europei si chiar de dincolo de Ocean, asteptau din partea mea o declaratie. Ce declaratie? Nu pricepeam nimic. Aveau nevoie de o platitudine pentru un titlu de o schioapa de genul, "Soljenitan e foarte obosit sau, dimpotriva, se simte excelent". E foarte bucuros ca se afla in lumea libera. Ii plac foarte mult soselele germane. Ar fi fost de ajuns pentru a justifica lunga lor calatorie. Si, chiar daca as fi inteles, dupa lupta corp la corp din care iesisem, tot nu i-as fi putut distra cu ceva. Acesti oameni au fost extrem de deceptionati de tacerea mea. Asa se face ca chiar din primul moment nu am reusit sa stabilesc relatii de amicitie cu mass-media occidentale. Nu ne-am inteles…”
Aceste randuri plasate chiar la inceputul insemnarilor sunt cea mai buna dovada a uriasei falii care se casca intre un anumit sistem bazat pe publicitate si pe consum si o personalitate care in orice sistem ar trai, cenusiu sau colorat, monocord sau pluriform, tiranic sau de o laxitate suspecta, traverseaza aceeasi drama a singuratatii, drama care, totusi, il innobileaza. De altminteri, jurnalele si memoriile care apartin unor nume celebre se caracterizeaza in ultima instanta prin aceeasi dificultate de a stabili o comunicare cu lumea hamesita, dornica de tot ce e spectaculos, care un singur lucru nu poate intelege si, in acelasi timp, nu-l poate accepta: tacerea. In fata blitzurilor, a camerelor de luat vederi, a microfoanelor care-l asalteaza ca niste serpi, Soljenitan tace.
Parca cele mai frumoase pagini sunt acelea despre Spania pe care o viziteaza, orientandu-se spre Alcazarul din Toledo, poem si legenda ale razboiului civil. Aici colonelul Moscardo si fiul sau sacrificat sunt personaje de Iliada. Rosii i-au telefonat colonelului in fortareata, amenintandu-l ca-i vor omori fiul. Acesta l-a cerut pe fiu la telefon si i-a spus: „Traiasca Spania!”
Scriind acestea, Soljenitan isi aminteste de faptul ca si in Rusia in 1918 scoala Vladimir s-a batut cu bolsevicii, iar cadetii din Novosibirsk au eliberat Rostovul… Si totul a fost in zadar… Probabil ca in acest an cand in decembrie, pe 11, va implini 88 de ani, Alexandr Soljenitan va mai avea ragaz sa se intrebe daca istoria curge doar in zadar sau dincolo de toate crimele si nedreptatile exista un sens expiator. Greu de raspuns corect si cinstit la o asemenea intrebare. Chiar si pentru Soljenitan.
