Sa citim un scurt fragment din jurnalul parizian al lui Ernst Junger: „Mi-a placut un pasaj despre alcool (scriitorul german se refera la o carte citita in anii '40, n.n.). Se arata aici cu citate mai lungi si din pacate fara trimitere la surse ca forta de atractie adesea irezistibila a alcoolului se bazeaza nu pe placerea fizica pe care o provoaca, ci pe forta lui mistica. Nefericitul care cauta refugiu in alcool o face nu din viciu, ci din foame spirituala. Bautura ii ofera celui sarac, necultivat, ceea ce altora le ofera muzica, biblioteca, ii daruieste o realitate mai inalta, il conduce de la marginile realitatii catre interiorul atelierului ei. Pentru multi zona ingusta din care ei se impartasesc ca de o gura de aer din nemarginire este situata la limita betiei. De aceea gresesc cei care vor sa combata patima betiei considerand-o un fel de lacomie privitoare la elementul lichid.”
Observatii capitale care cumva par sa reabiliteze betia. Poate numai un spirit de finetea lui Ernst Junger a putut sa faca o asemenea disociere, ajutandu-ne sa intelegem ca pana si intr-un viciu blamat de cei mai multi, impotriva caruia se duc intense campanii publicitare, iar medicii din toata lumea se solidarizeaza pentru a-l combate exista un fir de lumina si ca de fapt cel mai decazut betiv in nestiinta lui alearga dupa ceva care omului rational si bine asezat pe picioarele lui ii scapa.
Junger subliniaza insa un aspect esential: in general oamenii primitivi si needucati fug spre bautura gasind acolo ceea ce un spirit elevat gaseste intr-o carte, intr-un concert, intr-o expozitie. Numai ca se cuvine o completare. Ce se intampla in acele cazuri cand, desi stai toata ziua in biblioteca si la Ateneu, stropul acela mistic de dezmarginire spre care tanjesti nu mai e dobandit? Oare cati oameni de cultura citesc degeaba, degeaba se uita la tablouri, degeaba asculta concerte fiindca sufletul lor e mort si-si fac treaba ca niste simpli meseriasi deloc impresionati de minunatiile din fata lor!
Cred ca aici se ascunde cel mai mare pericol. Adevaratii betivi nu sunt doar salahori, minerii care ies epuizati din sut si atunci se reped in prima carciuma care le iese in cale. Adevaratii betivi se numara si printre intelectuali, printre artisti si scriitori care traiesc clipa sincerei si deplinei nebunii cand nu mai pot, se asfixiaza, nu mai au aer si atunci cauta in bautura salvarea. Cand simti ca te repeti, ca nu mai ai nimic esential de dat si de primit, cand nu mai astepti nimic de la viata si tot ce ti s-ar oferi te plictiseste, in acele momente pe buna dreptate te afli la o raspantie sau la o rascruce, de fapt te afli chiar in fata crucii si ori te rastignesti, ori te prabusesti.
Fericiti aceia mereu optimisti si voiosi care-si fac meseria cu zambetul pe buze si nu au trait niciodata un asemenea vertij. Pentru ei insa Dionysos nu s-a jertfit niciodata si vor ramane de-a pururi flacai slujind un zeu fals: Coca-Cola.
