„Niciodata mai mult Dumnezeu decat in multimea fara Dumnezeu. Niciodata mai mult Dumnezeu decat in panica din amurg, cand sira spinarii infiorata de moarte isi telegrafiaza cantecul de iubire prin toti neuronii si din fiecare pravalie de pe Broadway raspunde radioul in megafoane si pickup-uri, cu amplificatoare si programe simultane. Nicicand mai multa singuratate ca in furnicarul de oameni Ð omul solitar al marelui oras inconjurat de inventiile sale, cantaretul ratacit pierzandu-se in identitatea comuna. Din disperata solitudine a lipsei de iubire s-a inaltat ultima fortareata, citadela palmiforma a lui Dumnezeu, creata dupa modelul labirintului. Din acest ultim refugiu nici o scapare, decat in sus, spre rai. Pe aici zburam spre casa, trasand ciudate cai ale undelor.”
Aceste randuri le-am decupat din cartea de povestiri a lui Henry Miller, Primavara neagra, si ele impresioneaza printr-o stranie religiozitate, prin ce s-ar putea numi religiozitate fara religie. Omul, vagabondul, locuitorul marilor metropole, omul care azi e intr-un punct al globului, maine in altul, nu mai are nici un fel de radacini si, cu toate acestea, in pofida vagabondajului sau mai mult sau mai putin dublat de mizerie materiala, nu-si poate reprima acele impulsuri spre inalt, pe care un scriitor de finetea si sinceritatea lui Henry Miller a stiut sa le redea.
Niciodata mai mult Dumnezeu decat in multimea fara Dumnezeu… Pare inceputul unei litanii dintr-o noua evanghelie. Cuvintele acestea scrise cu zeci si zeci de ani in urma sunt mai actuale ca oricand. In marile multimi ce domina acum planeta, in furnicarul de oameni depersonalizati, intr-un univers care, in ciuda varietatii sale, tinde sa se uniformizeze tot mai mult, omul redus la stadiul de atom este pe de alta parte si germene.
Cand nu e mai mult Dumnezeu decat intr-un univers fara Dumnezeu, aceasta inseamna ca din conditia de atom individul s-a intors spre cea de germene. Atomul, care etimologic tocmai aceasta inseamna, ca nu mai poate fi divizat, redevine germene in sensul in care din el pot porni toate posibilitatile universale. Este de fapt grauntele de mustar din care pleaca o credinta uriasa ce muta muntii din loc, suflet in care se intalnesc energii majore si din care, odata sporite si imbogatite, acestea se restituie cosmosului si pot ridica fortarete duhovnicesti.
Henry Miller, ca orice mare scriitor care de oriunde ar pleca in demersul sau ajunge pana la urma sus si de pe firul de praf pe care e instalat poate contempla spectacolul constelatiilor, a inteles ca lumea nu e nicicand abandonata sau tocmai atunci cand senzatia abandonarii este mai pustiitoare, tocmai atunci are loc apoteoza celui singur, care, fara preot si fara biserica, le aduce pe acestea in sine insusi si poate fi originea unei noi spiritualitati.
