„Mi-as fi dorit sa nu fi scris aceasta carte”, a declarat istoricul Marius Oprea la lansarea volumului „Chipul mortii. Marius Oprea in dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului”, editat recent de Polirom. Evenimentul a avut loc saptamana trecuta, s-a desfasurat la sediul Institutului Cultural Roman si l-a avut drept gazda pe directorul acestuia, Horia-Roman Patapievici.
„Mi-as fi dorit ca Romania de astazi sa nu aiba chipul mortii”, a continuat Marius Oprea. „Chipul mortii” este dat de toate victimele comunismului, morti care zac nestiuti in mormintele si gropile comune de pe intreg cuprinsul tarii. Acestora, Marius Oprea, prin cartile sale si prin toate cercetarile istorice facute pana acum, impreuna de data aceasta cu prietenul sau Vladimir Bukovski (pe care l-a cunoscut in vara anului 2001, la Memorialul Sighet), le aduce o tarzie reparatie, un tarziu omagiu si putina dreptate. Cu atat mai mult in conditiile in care statul roman pregeta sa faca acest lucru, ramanand in sarcina tinerei generatii de istorici sa produca o detaliere cat mai precisa a genocidului comunist si a celor responsabili de acesta.
Nu altul a fost sensul frumoaselor cuvinte rostite in incheiere de amfitrionul Horia-Roman Patapievici, in partea de prezentare a cartii si autorului care i-a revenit. Cunoscutul eseist apreciaza ca Marius Oprea „trateaza comunismul intr-o maniera care-i restituie acestuia toata solemnitatea ce-i revine celui care provoaca victime”. Fata de alti istorici, reci, neutri si detasati, Marius Oprea se particularizeaza prin faptul ca „omagiaza si onoreaza victima”. „Capacitatea lui de a interioriza suferinta victimei” este uimitoare. Prin urmare, istoricul „vorbeste despre aceste victime ca despre propria lui familie, propriii lui apropiati, ca despre fiintele care-i sunt dragi”. Sangele risipit al acestor oameni si carnea lor faramata, in toate locurile de suferinta de pe intinsul tarii, jertfa lor, sunt slujite acum prin demersul exemplar al scriitorului. „Memoria colectiva a suferintei devine pentru Marius Oprea memorie personala”, a sintetizat intr-un mod admirabil H.-R. Patapievici principala calitate a celui prezent.
Daca cel de-al doilea autor si personaj al cartii, marele disident rus Vladimir Bukovski, nu a fost prezent in acea seara, evenimentul a prilejuit reunirea, in fata aceluiasi microfon, a unui „careu de asi”, greu de imaginat altfel, avand ca scop comun prezentarea cartii: Mircea Dinescu, Ovidiu Simonca, Horia-Roman Patapievici si Marius Oprea. Cunoscutul ziarist Ovidiu Simonca a avut un discurs foarte aplicat si precis, impartit chiar in puncte si subpuncte. El a reamintit raspunsul lui Marius Oprea la una dintre intrebarile puse pentru un interviu in revista „Observator cultural”, aparut in vara acestui an. Intrebat ce si-ar dori pentru fiul sau, Alexandru, acum in varsta de aproape doi ani, istoricul si scriitorul (se uita des ca Marius Oprea a debutat ca poet, in asa-numitul „Grup de la Brasov” Ð Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu si Marius Oprea Ð, prin volumul colectiv „Pauza de respiratie”) a raspuns: sa nu (re)faca greselile tatalui sau Ð sa fie mai putin incrancenat, sa aiba mai mult simtul umorului, sa fie mai detasat. Aceste lucruri nu sunt posibile insa decat intr-o Romanie normala, de care generatia noastra nu a avut parte, dar care Marius Oprea spera din toata inima ca va exista in curand. Concluzia lui Ovidiu Simonca a fost ca Marius Oprea va trebui in continuare sa munceasca din greu, pentru a oferi o Romanie mai buna fiului sau.
„Lupta lui Marius Oprea cu Securitatea nu a inceput de ieri”, a reamintit Ovidiu Simonca, enumerand principalele lucrari datorate pana acum autorului: „Banalitatea raului”, „Ziua care nu se uita”, „Mostenitorii Securitatii”, fiecare absolut de referinta. O concluzie care reiese este ca Securitatea este bine infipta, dar nu de neclintit: cine mai sunt astazi fostii inamici ai lui Marius Oprea, precum Marian Ureche, Rodica Stanoiu, Ristea Priboi si chiar Ion Iliescu, a intrebat retoric Ovidiu Simonca. Sigur, ei nu au fost judecati, asa cum ar fi trebuit, dar macar nu mai infesteaza spatiul public.
Cartea lansata acum este si una despre prietenie, in opinia lui Ovidiu Simonca. Cateva dintre ideile-forta ale dialogului dintre cei doi prieteni ar fi urmatoarele: sistemul comunist nu s-a prabusit, prin principalii sai reprezentanti a continuat de fapt sa mearga inainte; nici KGB-ul, nici Securitatea locala nu au avut, dupa 1989, trasee democratice; Ion Iliescu a fost agent al KGB-ului si a sacrificat, in 1991, Republica Moldova; cei responsabili pentru genocid si pentru distrugerea societatii romanesti nu au fost pedepsiti; e nevoie de perseverenta, de curaj, de tenacitate pentru a lupta cu comunismul, calitati dovedite din plin de cei doi interlocutori. Securitatea are diverse chipuri, toate hidoase, si confruntarea cu acest monstru are alura unei povesti eroice, de basm medieval. De altfel, daca stam sa ne gandim, dupa eroii luptei si rezistentei anticomuniste din anii '40-'50, Marius Oprea este una dintre putinele figuri contemporane elogiate deschis pentru lupta directa cu aceasta hidra, batalie inegala, dar in care intelectualul a punctat cateva reusite certe (o alta victorie reamintita de Simonca a fost blocarea ascensiunii infamului Dan Voiculescu, in aceasta vara, spre una dintre cele mai inalte functii in stat).
Spre deosebire de alti disidenti, al caror mit a disparut destul de repede Ð „au fost mancati de istorie”, dupa cum s-a exprimat Mircea Dinescu Ð, Vladimir Bukovski, considera poetul si, la randul lui, fostul disident anti-Ceausescu, „a refuzat sa se sinucida; l-a salvat simtul umorului”. Mircea Dinescu a reamintit un fapt uluitor: Vladimir Bukovski considera ca Israel, Polonia si Romania sunt cele trei state din lume interesante (!), cele in care se mai intampla inca ceva. Interesul deosebit pentru Romania, tara in care i s-au si tradus carti importante, l-a dus, iata, si spre acest volum in dialog cu Marius Oprea.
Vladimir Bukovski este celebru, in primul rand, pentru legendarul sau „laptop”. Aici au incaput multe dintre documentele si secretele KGB-ului, obtinute de fostul disident in urma unei surprinzatoare invitatii. Accesul i-a fost permis de presedintele, la acea vreme, Boris Eltin, iar Bukovski a profitat din plin, fiindca la scurta vreme muntii de documente au devenit la fel de inaccesibili. Datorita acestui moment, acum avem evidenta unui fapt, asa cum a insistat Horia-Roman Patapievici, iar acest fapt este foarte bine documentat in cartea lui Marius Oprea, impreuna cu Vladimir Bukovski: Ion Iliescu a fost orientat strict spre spatiul sovietic, de unde a primit in permanenta ordine; anul 1991, cel al prabusirii Uniunii Sovietice, l-a lasat fara stapan, ceva gen „Cainele soldatului”. In acel an, Republica Moldova s-ar fi putut uni cu Romania, dar Ion Iliescu nu a vrut-o, iar tara a ratat astfel singurul moment in care lucrul era posibil. Iliescu se face astfel responsabil, pe langa multele altele, de o (non)actiune contrara, in mod evident, interesului national. Iata un exemplu elocvent al influentei (contra)personalitatii in istorie!
