La încheierea unui tâg de carte nu putem să ocolim acele întrebări legate de destinul unor titluri şi mai ales al autorilor lor.
Înainte o carte era distrusă prin represiune. Numeroşi autori erau puşi la index şi nu se mai eliberau de acolo niciodată. Mureau şi rămâneau cu nostalgia unei recunoaşteri care le-a fost refuzată. Un caz flagrant este acela al romanului celebru „Maestrul şi Margareta”. Bulgakov a murit cu un an înainte de a începe războiul germano-sovietic. Avea 49 de ani. Ultimii zece ani îi trăise într-o teribilă hărţuire. Stalin se distra cu el precum câinele cu pisica. Cartea sa avea să apară peste vreo 2o şi ceva de ani când toţi erau praf şi pulbere. Acum însă, odată ajunşi în libertate, represiunea de acest tip dispare. Ce-i ia locul? Indiferenţa. Nu ştiu care dintre acestea este mai dură şi mai nocivă pentru sufletul bietului autor. Îmi vine acum în minte cazul altui scriitor mai puţin celebru decât Bulgakov, dar a cărui operă capitală nu este departe ca valoare de „Maestrul şi Margareta. Numele lui, John Kennedy Toole. Nu a murit la 49 de ani, ci mai tânăr, la 32. Anii cât s-a aflat pe acest pământ: 1937-1969. S-a sinucis pradă disperării şi cu tot sufletul otrăvit. A făcut aceasta în anul în care astronauţii americanii aselenizau cu misiunea „Apollo” şi când ţara lui era cea mai puternică, cea mai bogată, cea mai tânjită de toată lumea ţară de pe glob. De ce s-a omorât aşadar un cetăţean al acestei mari şi prospere puteri? Simplu. Deoarece romanul său faimos „Conjuraţia imbecililor” îi fusese refuzat de mai multe edituri. Deznădăjduit, a început să bea şi nu s-a mai trezit. După ce a trecut dincolo, mama lui, tenace, a reluat drumul pe la alte edituri până când a descoperit un redactor favorabil. Cartea a apărut, a fost tradusă în vreo 25 de ţări, a luat premiul Pulitzer postum. Fără comentarii. De ce am scris aceste rânduri? Ca să demonstrez că există posteritate şi că la o adică face dreptate. Întrebarea consecutivă acestei relatări este următoarea: Oare în cazul nostru acum mai funcţionează un asemenea instrument? Tare mi-e teamă că nu. În România un caz ca al scriitorului american citat este, cred, imposibil. Aş vrea să fiu contrazis, dar cum?
