S-a spus de prea multe ori despre romani ca au fost lasi si au mancat comunism pe paine fiindca nu au fost in stare sa riposteze impotriva stapanirii impuse de rusi. E adevarat, nu am avut revolutia maghiarilor din 1956, nici Solidaritatea poloneza, nu am avut Charta ’77, cu alte cuvinte, nu am putut sa intram in grupul de la Visegrad fiindca a contat si un asemenea trecut. Dar cei care ne-au incondeiat astfel si au vrut sa ne infunde parca pe vecie nu vor sa cunoasca una din marile evidente ale istoriei de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Romania adevarata s-a retras in munti dupa 1945 si acolo a dainuit prin grupurile de luptatori preluand astfel traditia haiducilor si poate chiar si a dacilor care nu voiau sa fie asimilati de romani.
Rezistenta noastra in munti este un capitol fundamental al istoriei anticomuniste europene iar istoricii de aiurea care se ocupa de acest fenomen ar trebui dintr-o minima datorie morala sa nu ne ignore. Luptatorii din munti sunt acum figuri legendare si, oricat de detasati am fi si in spiritul alienant al vremurilor, nu putem sa-i uitam. De aceea orice aparitie editoriala care ne aduce aminte de ei ne umple sufletul de bucurie si de o veneratie autentica, deloc formala.
Am acum in fata ochilor a doua editie a excelentei lucrari documentare, realizate de Ioana Raluca Voicu Arnautoiu, Toma Arnautoiu, grupul de la Nucsoara, documente ale anchetei, procesului, detentiei. Reeditarea facuta de harnicul grup de redactori de la editura Vremea este prilejuita de faptul ca s-au implinit 50 de ani de la executia acelor luptatori ce au facut parte din grup. Muscelul a fost o zona care nu s-a impacat cu noua ordine coborata peste tara. A fost o zona apriga, din care s-au ales oameni cu vocatie de luptatori si de martiri.
Sa citam un scurt fragment intitulat semnificativ: "Tribunalul in numele poporului hotaraste" Catre Regiunea MAI Pitesti: Trimiteti sub escorta in ziua de 5 mai 1959 ora 8 dimineata spre a fi judecati in dosarul nr.1220/1959 pe urmatorii: Arnautoiu Toma, Arnautoiu Petre, Plop Maria, Benone Milea, Jubileanu Titu, Popescu Constantin, Sandoiu Ion, Andreescu Nicolae, Constantinescu Ion, Titu Nicolae zis Sorescu, Basoiu Nicolae, Tomeci Gheorghe, Moldoveanu Alexandru, Dragoi Ion, Grigore Ion zis Leparau, Dragomirescu Ilie, Dumitrescu Ion, Vasilescu Nicolae.
Acesti oameni care probabil ca acum nu ar mai fi trait sau ar fi fost foarte batrani au fost condamnati la moarte sau au primit ani grei de detentie. Ceea ce frapeaza este, daca se poate spune asa, hiperbolizarea. Asa zisul tribunal al Poporului incerca prin pompoasa sa denumire sa se legitimeze, sa afirme ca actioneaza astfel in numele poporului liber si suveran, ca ceea ce hotareste nu reprezinta doar decizia unor magistrati, ci este ceva impersonal, care vine din sanul neamului.
Cei acuzati, judecati si condamnati nu erau simpli infractori, ci dusmani ai poporului, deci niste persoane care trebuiau sa dispara de pe fata pamantului fiindca prin ceea ce facusera se opusesera progresului national. Mascarada actelor de pretinsa justitie din timpul comunismlui se baza pe o asemenea ingrosare a contururilor, pe schematizarea realitatii, pe o viziune primitiv manicheista.
De o parte asadar erau cei buni, drepti, cinstiti, de cealalta parte erau reactionarii, dusmanii, banditii, bestiile si fiarele. Propaganda actiona in acest sens, cu ochii legati si cu gatlejul inrosit de ura. Cei care organizau instrumentarul operatiei, daca mai aveau totusi un licar de constiinta, se imbatau sistematic pentru a nu-si mai da seama ce fac si a lucra mecanic asa cum li se dicta. Prin aceasta, incercarea de salvare a aparentelor era cu atat mai penibila. Ne dam seama de ridicolul situatiei parcurgand o asemenea lucrare in care sunt adunate o serie de documente preluate din arhiva CNSAS si care cuprind declaratiile celor anchetati, invocarea unor asa-zisi martori, etc, etc. De ce era necesara atata formularistica?
Oamenii aceia arestati stiau ca nu vor mai vedea lumina zilei. Erau condamnati dinaintea inceparii oricarui proces si a oricarei deliberari. Lupta eroilor de la Nucsoara a durat zece ani. A inceput in 1949 si s-a incheiat in 1959 prin arestarea ultimilor deja numiti. Cand spunem insa Nucsoara si Muscel ne gandim si la Elisabeta Rizea si la colonelul Gheorghe Arsenescu. La un moment dat acesta din urma s-a despartit de Toma Arnautoiu. Au format grupuri diferite si si-au continuat lupta pe cont propriu. TIneau legatura unii cu altii, dar reprezentau entitati distincte. Tocmai aici apare o problema delicata. Este imposibil sa credem ca timp de zece ani acesti oameni, chiar uniti de un ideal comun care-i intarea si-i insufletea, sa nu se fi certat, sa nu fi existat intre ei anumite neintelegeri, erau doar oameni si mai ales romani.
De multe ori Securitatea a reusit sa-si infiltreze agentii profitand de slabiciuni de la sine intelese. De aceea idealizarile de la un punct incolo sunt inutile. Se stie, mai ales in faza de ancheta, cei prinsi erau dezbinati prin felul cum le erau manipulate declaratiile. Cartea aceasta documentara poate fi citita si ca un roman in care vedem suferinta, speranta, ura, darzenie. Zece ani nu sunt zece minute. Scara sufleteasca este complexa, compusa din urcusuri si coborasuri. In acest interval de timp murise Stalin, venise Hrusciov, adia "spiritul Genevei", bubuise revolutia maghiara. Dincolo de orice ispitire, luptatorii nostri nu au cedat. Ce inseamna aceasta? Consecventa, dar si clarviziune in sensul in care ei stiau ca un sistem ca acela comunist nu se poate reforma. Este criminal pana la capat. Din 1959 pana in 1989 mai aveau sa treaca 30 de ani. Jertfa lor de atunci si-a lasat peste acest interval de timp dara de sange si de duh.
