“Povestirea care urmează nu este fantastică, este doar romanescă*. Trebuie, oare, având în vedere caracterul ei neverosimil, să tragem de aici concluzia că nu este adevărată? Ar fi o eroare. Suntem într-o epocă în care orice se poate întâmpla – aproape că avem dreptul să spunem că orice s-a și întâmplat.”
Așa debutează Castelul din Carpați al lui Jules Verne (8 februarie 1828 – 24 martie 1905), cartea ce a născut la rândul ei legende despre fascinantul autor și presupusa lui poveste de dragoste cu Louise Müller, o săsoaică frumoasă și, evident, mult mai tânără decât el, din Transilvania.
Toponimia, numele personajelor, episoade ale acțiunii demonstrează că Jules Verne cunoștea într-adevăr aceste locuri, însă dacă informațiile sunt rodul unei intense documentări sau ale incursiunilor la fața locului, rămâne încă o polemică presărată cu picanterii. Zelul interpretativ a creat de-a lungul vremii mai multe clișee ale scriitorului Jules Verne, iar opera a fost adesea deformată, în funcție de imperativele timpului și ale ideologiei politce. Jules Verne a devenit el însuși un personaj pe care istoria l-a transformat în mit. (v. L. Boia)
Nu o dată interesul lui Jules Verne pentru Transilvania a fost pus pe seama idilei cu frumoasa Louise Müller, săsoaică din Homorod, la brațul căreia autorul ar fi colindat aceste ținuturi ce l-au inspirat ulterior. Se presupune că Jules Verne ar fi ajuns în Transilvania între 1882 și 1884, alături de Louise Müller, pe care scriitorul ar fi întâlnit-o în timp ce aceasta călătorea în Franța. Era o iubire imposibilă, ambii fiind căsătoriți. Jules Verne nu a fost de acord să divorțeze, nici după ce Louise a rămas văduvă. Cei doi au călătorit pe Dunăre, debarcând la Giurgiu, apoi cu trenul la București, de unde au continuat călătoria spre Brașov. De aici se povestește că au vizitat și Cetatea Colț, ce a servit drept inspirație pentru Castelul din Carpați.
Fără foc nu iese fum
Cei care susțin că această poveste de dragoste a fost reală invocă mai multe argumente, deși niciunul nu este cu adevărat concludent. Avem pe de o parte lucrarea lui Simion Săveanu, Pe urmele lui Jules Verne în România, care susține că motivul pentru care scriitorul venea în Transilvania a fost Louise Müller, săsoaică născută în Homorod.
Ar fi apoi legendele locale. Chiar și astăzi, oamenii din aceste părți povestesc că cei doi amorezați au poposit în casa părintească a Louisei, din Homorod, sau, după alte variante, la Viscri.
Povestea Castelului din Carpați se prelungește peste timp, până în interbelic, când urmași ai Louisei Müller susțin relația dintre cei doi prin corespondența păstrată parțial – mare parte ar fi fost arsă sau a dispărut – și prin alte obiecte (o pendulă, machete, volume cu dedicație) pe care Jules Verne le-ar fi dăruit frumoasei iubite. Epistolele ar fi fost descoperite întâmplător într-o casă de pe Stada Moșilor, nr.137 din București, de către Margareta Barbier, o nepoată a Louisei Müller.
Cine a fost Louise Müller?
Amanta lui Jules Verne sau nu, cert este că Louise Müller a fost un personaj care a existat în realitate. În arhivele Bisericii Evanghelice din Homorod este înregistrată căsătoria lui Georg Teutsch și Elisabeta, care au avut o fiică, pe Louise Teutsch, născută la 16 martie 1845.
În 1850 Louise Teutsch s-a mutat cu familia la Viscri. La 17 ani, tânăra ajunge să lucreze într-un salon de modă din București, deținut de niște cunoștințe de familie. Prima sa căsătorie este cu un elvețian, Bertschi, care moare la doar trei ani după căsătorie. În 1873, Louise se căsătorește cu Oscar Fabre, un francez înstărit, proprietarul unui hotel din București. Alături de acesta, Louise călătorește adesea la Amiens, unde îl cunoaște pe Jules Verne. Și cel de-al doilea soț moare, Louise căsătorindu-se pentru a treia oară cu Gustave Müller. Relația sa extraconjugală cu Jules Verne ar fi început în timp ce aceasta era încă la a doua căsătorie și a continuat – fie și numai prin scrisori – până la moartea scriitorului, în 1905.
În căutarea Castelului din Carpați
Castelul din Carpaţi datează din cel de-al XII-lea sau al XIII-lea secol. Pe vremea aceea, sub cârmuirea căpeteniilor sau voievozilor, mânăstiri, biserici, palate şi castele se fortificau cu tot atâta grijă ca târguşoarele sau satele. Boieri şi ţărani erau nevoiţi să se păzească de atacuri de tot felul. Împrejurarea asta explică de ce vechea zidărie a cetăţii, bastioanele şi donjonul îi dădeau înfăţişarea unei construcţii feudale, gata de apărare. Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela şi mai ales, la asemenea înălţime? Nu se ştie, iar îndrăzneţul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe şi care a zidit la Curtea de Argeş vestitul palat al lui Radu Negru.
Jules Verne, Castelul din Carpați
Alături de toponimia locurilor, un argument în plus că Cetatea Colț ar fi castelul vernian e ilustrația apărută în ediția princeps a romanului, între cele două fiind o asemănare. Cetatea Colţ a fost ridicată în secolul al XIV-lea, de cneazul Cândea. Ulterior, Cândea a trecut la religia catolică și și-a schimbat numele în Kendeffy. Cetatea a fost ridicată pe un vârf abrupt de stâncă, la intrarea în defileul Râușorului, în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri. Deși a fost ridicată în scopuri de apărare, ea nu a îndeplinit niciodată acest rol, cele trei fortificații fiind prea mici pentru a face față unor armate de mari dimensiuni. Cetatea Colț s-a degradat prin prăbușirea în vale a unor curtine, iar în prezent mai păstreză doar resturile de ziduri, practic numai ruine. Stau departe, pe o culme, ascunse după un pâlc de copaci, tăinuind poate povestea de dragoste care s-a infiripat aici.
A călătorit Jules Verne în Transilvania?
Romanul a fost tradus în limba română în 1897, de către Victor Onișor și publicat la Editura Cugetarea, din Sibiu, la cinci ani de la publicarea ediției franceze. Acțiunea acestuia este plasată în Transilvania secolului al XIX-lea, dar Jules Verne a ales aceste locuri drept cadru sau inspirație și pentru alte romane de-ale sale: Pilotul de la Dunăre (1908), Keraban încăpățânatul (1883) și Claudius Bombarnac (1892).
Polemica privind sursele de inspirație și documentare ale lui Jules Verne s-a iscat între cei care susțin că Jules Verne nu ar fi vizitat niciodată România (Ion Hobană, Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne, Editura Univers, 1979) și cei care cred că idila cu Louise Müller stă la baza romanelor în discuție (Simion Saveanu, Pe urmele lui Jules Verne în România). Se știe că Jules Verne era foarte minuțios în documentarea romanelor sale și un argument în favoarea primei ipoteze ar fi că Jules Verne ar fi citit scrierile unui geograf celebru în epocă, Elisee Reclus, care își publica impresiile de călătorie în revista Le Tour de Monde.
Biblioteca lui Jules Verne avea peste 11.000 de fișe de lectură, pe baza cărora a plăsmuit minunata lume fantastică. De aici a apărut clișeul că Jules Verne a fabulat debordant exclusiv din fotoliul de bibliotecă, că de fapt nu ar fi călătorit niciodată. Că ar fi fost un globe trotter al imaginației, un călător pe hartă. Un mit combătut la rândul său de alți biografi care demostrează că Jules Verne a călătorit totuși, deși târziu, în SUA și Europa. Oricum, geografia se număra printre pasiunile scriitorului, până acolo încât se pare că, atunci când concepea un nou roman, Jules Verne nu pornea de la crearea unui personaj sau a unei acțiuni bine închegate, ci de la un nou itinerar urmărit pe harta lumii.
