In aceste zile s-a desfasurat la Bucuresti Congresul international de istorie a religiilor. La conferinta de presa ce a precedat manifestarea, tinuta cu ceva vreme in urma, Andrei Oisteanu a spus un lucru asupra caruia merita sa revenim deoarece simpla lui amintire atunci nu are cum sa-i epuizeze complexitatea. Potrivit lui Andrei Oisteanu, presedintele Bush este acum mai mult inconjurat de islamisti sau, mai corect spus, de specialisti in islam decat de experti militari.
Ce inseamna aceasta? Inseamna ca intr-un fel sau altul pana si marii conducatori de stat au inteles ca nu mai pot sa traiasca intr-un registru strict cantitativ si exterior, fiind nevoiti sa ia in considerare imponderabilele si subtilitatile unui conflict. Cu alte cuvinte, degeaba venim asupra teorismului musulman cu rachete, bombe, avioane, cate si mai cate, daca nu facem un minim efort pentru a patrunde in miezul islamului, pentru a intelege ce este de fapt islamul, care sunt periferiile lui bolnave, de ce, totusi, ei sunt atat de deosebiti de noi, daca nu cumva traim in timpuri paralele, deci separate, si in concluzie faptul de-a fi unii altora contemporani nu este deloc adevarat. Astfel, istoria religiilor, din simplu obiect de studiu mai mult sau mai putin dificil, mai mult sau mai putin expediat in categoria lucrurilor gratuite de care in asemenea conditii ne-am putea dispensa, devine o disciplina vitala, a carei cunoastere ne aduce mult mai mult folos decat ne putem inchipui.
A fost problema caricaturilor? Se pare ca a trecut, nici o grija, o sa mai fie si altele. Ce s-a intamplat de fapt atunci? Am asistat doar la o simpla manipulare? Acei musulmani care au luat cu asalt ambasadele statelor occidentale au fost doar manipulati? Sau era si ceva sincer in felul lor barbar de a se purta? Islamul inseamna supunere, spre deosebire de crestinism, care inseamna iubire. Asa cum supunerea oarba de cele mai multe ori intuneca judecata, asa si iubirea dusa la extrem se transforma intr-o toleranta stupida, care iarasi intuneca mintea si da nastere unei relativism prost inteles si prost dirijat. Probabil, specialistii in islam care-l inconjoara pe presedintele Bush – si n-ar fi rau ca tot mai multi lideri ai statelor crestine sa aiba asemenea anturaj – ar trebui sa-l ajute sa inteleaga ca totusi in lumea aceasta, asa stramba si haotica, mai sunt si niste repere supreme in absenta carora ne-am pulveriza. Cu alte cuvinte, istoria religiilor prin perspectiva ei comparatista, dar nu relativizanta poate sa-si aduca o firava contributie la fixarea in constiinta noastra a ceea ce inseamna SACRU, ABSOLUT si TRANSCENDENT. Daca propria noastra traditie ni se pare din ce in ce mai palida, atunci avem datoria sa ne-o reapropiem venind cumva dinspre alte traditii, privindu-i pe altii, facand efortul de a-i intelege si prin aceasta sa intelegem ca Dumnezeu este unic doar daca fiecare parte care-l slujeste face aceasta intr-un mod real si neipocrit.
Dincolo de eruditie, se impune asadar aspectul practic al unei asemenea cunoasteri. Bibliotecile care ne inconjoara, pentru a nu fi moarte, ar trebui sa joace rolul pe care respectivii consilieri il joaca pe langa presedintele american. Nu toti conducem o tara si nu toate tarile sunt America, doar ca orice destin individual valoreaza cat sapte Americi la un loc.
