La 1 iunie 1946 s-au implinit 60 ani de la executarea, prin impuscare, la Jilava, a maresalului Ion Antonescu, alaturi de inca trei dintre demnitarii fostei dictaturi, de aproape patru ani, a acestuia din urma, anume profesorul universitar de drept international Mihai (Ica) Antonescu, pana la 23 august 1944 viceprim-ministru si ministru al Afacerilor Straine, generalul C.Z. (Pichi) Vasiliu, fost sef al Jandarmeriei si subsecretar de stat la Interne, si prof. univ. Gh. Alexianu, fost guvernator al Transnistriei. Lotul demnitarilor judecati de Tribunalul Poporului, o instanta ad-hoc si anticonstitutionala (Constitutia din 1923, reintrata in vigoare la 23 august 1944, nu prevedea instante civile speciale si pedeapsa cu moartea), a fost mult mai mare, fiind alcatuit din fosti demnitari ai regimului rasturnat la 23 august 1944.
Unora, condamnati tot la moarte, li s-a comutat pedeapsa in munca silnica pe viata (Eugen Cristescu, gl. C. Pantazi si Radu Lecca), iar ceilalti au primit pedepse grele de temnita, tot pe viata sau pe perioade lungi. Toti au murit in detentie.
In centrul procesului, inceput la 6 mai acelasi an, a stat evident Ion Antonescu, al treilea si ultimul maresal al Romaniei, ajuns la 6 septembrie 1940, pe atunci doar general, conducator al statului, care a instaurat un regim de dictatura, progerman si antisemit. Totusi Ion Antonescu nu a fost un simplu Gauleiter al lui Hitler in Romania si nici o copie a Reichsfuhrer-ului S.S. Heinrich Himmler, dupa cum il acuzau in timpul procesului "demascatorii de profesie” de la "Scanteia” precum Miron Constantinescu, Iosif Ardeleanu sau Silviu Brucan (acesta din urma il comparase, in aceeasi perioada, cu Himmler si pe generalul Nicolae Radescu, fost adversar al lui Antonescu, scos de acesta din armata si internat o vreme si in lagarul de la Targu Jiu, ajuns ulterior ultimul prim-ministru democrat, al Romaniei, inainte de instaurarea regimului totalitar comunist). De aceea la 60 ani de la moartea maresalului Ion Antonescu se cuvine de a face o analiza sine ira et studio a personalitatii acestuia, caci el nu poate fi sters din istoria Romaniei sau considerat doar un criminal, dupa cum nu poate fi transformat intr-un mit, asa cum incercasera, pana nu demult, nostalgicii regimului Ceausescu, printre care fosti barzi ai fostului regim, Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. Se cuvine ca in cateva randuri necunoscatorii adevaratei istorii sa afle cine a fost in realitate Ion Antonescu, care a fost cariera sa militara, dar si politica si in ce imprejurari, interne si internationale, a ajuns sa devina pentru scurta vreme dictatorul de necontestat al Romaniei, patronand un regim rasist, iar in plan extern o alianta cu Germania nazista.
Ofiter de elita
Ion Antonescu a fost un ofiter de elita si, pana a avea ambitii politice, a ocupat functii de mare raspundere in ierarhia militara. Pe parcursul celei de-a doua si a treia parti a razboiului de intregire a Romaniei, mai precis in vremea celebrelor lupte de la Marasti si Marasesti, care au blocat cucerirea Moldovei de catre armata germana a lui Mackensen, apoi in timpul campaniei din 1919 pentru eliberarea Transilvaniei, Ion Antonescu a detinut functii de sef al "sectiei Operatii” la Marele Cartier General al Armatei, de sub comanda generalului (viitor maresal) Constantin Prezan. Antonescu stabilea strategia si tactica armatei romane, iar, dupa aprobarea generalului Prezan, acestea porneau sub forma de directiva catre comandantii marilor unitati de pe front. Ulterior a fost patru ani comandant al Scolii Superioare de Razboi (actuala Academie Militara), atasat militar la Paris si Londra, iar in 1933 sef al Marelui Stat-Major. Antonescu a fost un ofiter de elita integru, respectandu-si intotdeauna cuvantul dat. A fost de o severitate excesiva, uneori violent, incapatanat in opiniile sale si foarte ambitios. Prin functiile sale, mentionate mai sus, i-a cunoscut pe mai toti oamenii politici ai vremii, cu unii intretinand relatii amicale, fata de altii avand opinii diferite. L-a cunoscut inclusiv pe regele Carol II pe care il detesta.
In urma revenirii in tara a lui Carol II pentru a ocupa tronul Romaniei, la care fusese obligat sa renunte, in calitate de print mostenitor (1926), atat de catre Casa Regala (regele Ferdinand mai era in viata), cat si de seful guvernului liberal Ionel Bratianu, fiind obligat sa ia calea exilului deoarece refuzase sa rupa legatura sa cu Elena Lupescu, viata politica s-a degradat. Carol II a contribuit el insusi la acest proces, instaurand pana la urma in 1938 o dictatura personala, dar in acelasi timp un regim totalitar, odata ce vechile partide politice au fost dizolvate, in locul acestora fiind infiintat unul singur, sub denumirea de Frontul Renasterii Nationale (ulterior denumit Partidul Natiunii). Era "o dictatura – conform aprecierii istoricului Francisco Veiga – impotriva fascismului”, adica a Garzii de Fier, in plina ascensiune, mai ales dupa venirea la putere in Germania a lui Adolf Hitler si a partidului nazist.
In epoca, curentul nationalist si sovin, respectiv fascist, era in plina ascensiune, nu numai in Romania, cu atat mai mult cu cat acesta se opunea bolsevismului internationalist, care prin agenti ai Kominternului cautau sa destabilizeze democratiile din apusul si centrul Europei spre a ajunge sub calcaiul Moscovei. Nu e mai putin adevarat ca fascismul, respectiv nazismul, inca pe vremea ascensiunii acestora, atacau la randul lor valorile democratiei, iar dupa preluarea puterii au instaurat regimuri brutale de dictatura care, pana la urma, au condus la genocid, la holocaust, urmarind la "scara industriala” exterminarea evreilor.
Acelasi lucru s-a intamplat in Romania, unde Garda de Fier (la infiintare "Legiunea Arhanghelului Mihail”: 1924) a ajuns, dupa instaurarea regimului nazist in Germania, sa fie stipendiata si sustinuta logistic de la Berlin, devenind astfel o agentura a celui de-al III-lea Reich sau "coloana a cincea”, conform unei expresii folosite in acea vreme.
Pe fondul degradarii continue a vietii politice din Romania si cu atat mai mult cu cat unele decizii si mai ales afaceri dubioase erau luate in cadrul camarilei de la Palat, din care facea parte si ibovnica evreica a regelui ("Duduia”, dupa cum era numita de oficialitati, sau "Lupeasca”, dupa cum ii spunea restul lumii). In acest context, discursul legionar, desi "Garda” practicase de la bun inceput "politica pistolului”, ajungand sa ucida doi prim-ministri (I.G. Duca si Armand Calinescu), a avut un impact crescand nu numai printre oamenii de rand, ci si asupra unei parti a elitei intelectuale: 28.000 membri in 1933, fata de 1000 in 1923, 34.000 in 1935, 272.000 in 1937 (cf. A. Heinen, Die Legion "Erzenengel Michael in Rum’nien”, Munchen 1986). Chiar daca azi unora nu le place, nu poate fi trecut cu vederea faptul ca titanii de mai tarziu ai filozofiei romanesti, Cioran, Eliade si Constantin Noica, au fost membri sau simpatizanti ai Garzii de Fier. Pe vremea cat legionarii au fost la putere, Noica a scris zilnic cate un articol in oficiosul Legiunii "Buna Vestire”, disparand definitiv din coloanele acestuia dupa asasinarea lui Nicolae Iorga. Numarul intelectualilor de marca legionari sau al simpatizantilor este mare incat nu poate fi reprodus in cadrul acestei analize astfel incat ma voi rezuma doar la doua exemple: profesorul universitar cu mare audienta printre studenti, Nae Ionescu, care n-a fost membru al Garzii de Fier, considerat insa ideologul acesteia, si marele istoric si profesor P.P. Panaitescu, participant direct la "rebeliunea legionara” din ianuarie 1941.
Intre timp, Ion Antonescu, un adversar al lui Carol II, fusese ministru de razboi in guvernul de scurta durata, cu o clara atitudine antisemita, prezidat de marele poet Octavian Goga, unul dintre fostii fruntasi politici ardeleni, care luptasera, pana in 1918, pentru eliberarea romanilor transilvaneni si pentru unirea Transilvaniei cu Regatul Romaniei.
Nemultumirea fata de "regimul carlist” a devenit generala in conjunctura intelegerii dintre cei doi mari criminali ai secolului XX, Hitler si Stalin, sub forma semnarii asa-numitului tratat de neagresiune dintre U.R.S.S. si Germania (23 august 1939) cu anexele sale secrete in care au fost stipulate tarile sau zonele ce urmau sa fie anexate de Germania si U.R.S.S. Urmarile pentru Romania sunt cunoscute – cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord catre U.R.S.S., dupa notele ultimative ale lui Molotov din 26 si 28 iunie 1940 apoi cunoscutul Dictat de la Viena, din 30 august 1940, cand o mare parte a Transilvaniei a fost atribuita, sub amenintarile Berlinului, Ungariei hortyste.
Desi o rezistenta armata atat in Rasarit, cat si in Apus ar fi fost un dezastru pentru Romania, nemultumirea opiniei publice a fost generala. Pentru cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord era considerat responsabil guvernul condus de Gheorghe Tatarescu, iar pentru cedarea unei mari parti a Transilvaniei, guvernul sub presedintia lui Ion Gigurtu, care avusese ca obiectiv o apropiere politica si economica de Germania. In fine, marele vinovat pentru toate cesiunile teritoriale era socotit Carol II. In cadrul acestui haos politic si cu mari demonstratii ale populatiei, contra vechiului regim, de care au profitat din plin legionarii, Carol II, cu speranta de a nu-si pierde tronul, l-a insarcinat cu formarea guvernului pe Ion Antonescu (4 septembrie) care mai intai l-a obligat pe rege sa-i cedeze cea mai mare parte a prerogativelor sale, sa-l investeasca conducator al statului, in final sa abdice (6 septembrie 1940) si sa paraseasca tara.
Antonescu era mai de mult in gratiile Germaniei hitleriste, fiind sustinut de catre Berlin si reprezentantii diplomatici ai acestuia la Bucuresti, dupa cum a demonstrat inca in 1954 istoricul german Andrees Hillgruber, in lucrarea sa, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, o carte revizuita, completata si publicata in mai multe editii, de curand si in limba romana.
In fine, nu trebuie neglijate conditiile internationale in care s-au petrecut evenimentele mentionate mai sus. Cand regele Carol II l-a insarcinat pe Ion Antonescu cu formarea guvernului (4 septembrie 1940), Franta, Belgia si Olanda fusesera infrante dupa izbucnirea razboiului mondial, iar Marea Britanie se afla sub ucigatoarele bombardamente ale aviatiei germane. Germania nazista, in alianta cu Italia fascista, ajunsese stapana a unei bune parti a Europei sub ochii binevoitori ai lui Stalin, care, conform anexelor secrete ale pactului de neagresiune din 23 august 1939, ajunsese sa adauge la U.R.S.S., instaurand "teroarea rosie” nu numai in Basarabia si Bucovina de Nord, dar si in tarile baltice, si in jumatatea rasariteana a Poloniei. In fine mai trebuie luata in considerare politica de capitulare a Frantei si Angliei care au acceptat, inca din 1938, ciopartirea Cehoslovaciei (acordul de la Munchen din 29-30 septembrie 1938), prefatata de anexarea Austriei. Toate eforturile ilustrului Grigore Gafencu, ministru de externe (21 dec 1938Ð1 iunie 1940) in guvernele care s-au perindat la carma tarii, de a face functionala Mica Intelegere si de a obtine sprijinul Parisului si a Londrei fata de politica expansionista a Germaniei au dat gres. Singurul care ajunsese sa decida soarta Europei era Hitler, pe cand siretul Stalin tacea, asteptand momentul potrivit pentru a-si arata coltii. In acest context, pana si Carol II, dupa vizitele intreprinse la Londra si Paris, auzind doar vorbe goale, a ajuns sa aiba o intrevedere cu Hitler la Berghof, in Alpii bavarezi (24 nov. 1938), cerandu-i garantarea frontierelor Romaniei in schimbul strangerii relatiilor economice cu Germania. Revendicarile teritoriale ale U.R.S.S. si ale Ungariei erau bine cunoscute la Bucuresti. Fuhrerul i-a cerut insa, in schimb, aducerea legionarilor la putere. Coincidenta sau nu, pana la reintoarcerea regelui in Bucuresti, Corneliu Zelea Codreanu si inca 13 fruntasi legionari, desi condamnati la pedepse grele de catre instantele militare, au fost omorati in timpul transportarii lor de la inchisoarea din Rm. Sarat, unde isi ispaseau pedepsele, la Jilava. Aceste evenimente au inasprit relatiile intre Berlin si Bucuresti.
In imprejurarile interne si internationale mentionate, Carol II a recurs pana la urma la gestul disperat, in incercarea de a-si salva tronul, insarcinandu-l pe Ion Antonescu, un ofiter de elita si mare prestigiu, de a forma guvernul, cu urmarile bine cunoscute si mentionate mai sus.
8 noiembrie 1941
Mariajul Antonescu-Garda de Fier, dupa proclamarea Statului National Legionar (14 septembrie 1940) in noul guvern atribuindu-se legionarilor o seama de ministere, iar lui Horia Sima functia de vicepresedinte al Consiliului de Ministri, a scartait de la bun inceput. Antonescu, cu un mare prestigiu in cadrul armatei si in acelasi timp deosebit de orgolios, nu putea concepe sa se supuna legionarilor, cu atat mai mult cu cat acestia au adus economia romaneasca intr-un haos total, singura lor preocupare fiind arestarea si uciderea fostilor lor adversari politici, printre care marele istoric Nicolae Iorga si profesorul Madgearu, capetenia national-taranista. Antonescu incercase initial sa-si subordoneze legionarii urmarind sa creeze in Romania modelul italian: un rege lipsit de prerogative, un conducator al statului atotputernic care in acelasi timp sa conduca un partid unic de tip fascist. De aceea cu unele ocazii a si abandonat uniforma militara, imbracand camasa verde. Dar Horia Sima nu putea accepta sa se supuna conducatorului statului. Cum jocurile finale nu se faceau la Bucuresti, ci la Berlin, fiecare parte o reclama pe cealalta lui Hitler si altor fruntasi nazisti. Legionarii erau neconditionat sustinuti de aparatul nazist, in frunte cu Baldur von Schirach, Alfred Rosenberg, Goebbels si mai ales de Himmler, pe cand Ausw’rtiges Amt (ministrul de Externe) mai pragmatic, cat si Wehrmachtul (comandamentul armatei germane) erau de partea lui Antonescu, considerand ca in Romania trebuie restabilita ordinea incat economia tarii sa functioneze, cu atat mai mult industria petroliera, principala sursa de combustibil pentru blindatele germane.
Pana la urma partida a fost castigata de Antonescu. In intalnirea de la Berghof din 14 ianuarie 1941, Hitler, fara a da un raspuns transant, i-a dat de inteles conducatorului statului roman ca este preferatul Reichului. Sima cu legionarii sai, neinformati si sustinuti si la Bucuresti de ofiterul SS von Bolschwing, seful centralei S.D. (serviciul secret de informatii externe) si de Hermann Neubacher, diplomat, atasat cu probleme economice, au pornit cunoscuta rebeliune (21-23 ianuarie 1941). In putinele zile ale acesteia, legionarii au devastat sinagogile si au masacrat multi evrei din cartierele Bucurestiului in care erau majoritari.
In urma inlaturarii de la putere a legionarilor de catre Antonescu, vechea "lume politica”, burghezia romaneasca, cea mai mare parte a elitei intelectuale, chiar si comunitatea evreiasca, desi legile rasiale nu fusesera abrogate, toate aceste categorii au rasuflat usurate. Popularitatea "conducatorului statului” a inceput sa creasca. Dupa un guvern de scurta durata, alcatuit exclusiv din generali pentru "a face ordine”, Antonescu a apelat la tehnocrati, (proveniti sau nu din vechile partide politice) pentru ca economia, telecomunicatiile, invatamantul etc. sa functioneze cat mai bine, iar banii publici sa fie administrati cu chibzuinta.
Generalul Ion Antonescu a ajuns de-a dreptul popular in momentul in care a ordonat armatei sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord de sub stapanirea U.R.S.S., odata cu invadarea acesteia de catre trupele germane (22 iunie 1941). Momentul de varf al popularitatii sale l-a constituit ziua de 8 noiembrie 1941 cand populatia Bucurestiului s-a strans de buna voie pe soseaua Kiseleff pentru a primi in triumf armata romana dupa cucerirea Odessei, sperand in acelasi timp ca razboiul s-a terminat. A fost o reeditare a evenimentelor din 1 decembrie 1918 cand bucurestenii masati pe acelasi traseu aclamasera reintoarcerea victorioasa a trupelor victorioase in capitala tarii.
Dupa reprimarea "rebeliunii”, Antonescu, adept al disciplinei, in acelasi timp revoltat de crimele legionarilor, inainte si in timpul revoltei acestora, a cautat sa trimita cat mai multi participanti in fata instantelor militare. O seama de comisari de politie, in frunte cu fostul prefect Stefan Zavoianu, au fost condamnati la moarte si executati, iar generalul C. Petrovicescu, fostul ministru de Interne, a primit o pedeapsa de munca silnica pe viata. A urmat o scurta perioada de tensiune in relatiile romano-germane caci principalii capi ai "Legiunii” si ai "rebeliunii” (Sima, Papanace, Iasinchi, inclusiv Dimitrie Grozea si T. Boeriu, implicati in masacrul de la Jilava si asasinarea lui Iorga si Madgearu) au fost salvati de catre reprezentantii oficiali ai Berlinului la Bucuresti, dusi in Germania si folositi ulterior de Hitler ca un mijloc de santaj in intalnirile ulterioare cu Antonescu care incerca uneori sa reziste presiunilor germane de a face cat mai mari concesii, mai ales economice (pentru numeroasele intalniri ulterioare ale lui Antonescu cu Hitler, vezi Gh. Barbul, Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Iasi 1992, traducerea din franceza a primei editii publicate in 1950, de asemenea A. Hillgruber, Staatsm’nner und Diplomaten, bei Hitler. Vertrauliche Aufzeichnungen uber Unterredungen mit Vertretern des Auslandes, Frankfurt a. Main, 1970).
Antonescu a fost si a ramas un militar. De exemplu, desi avusesera loc mai multe intalniri informale cu factorii decizionali si politici ai Germaniei, privind campania din Rasarit intre Bucuresti si Berlin, nu s-a semnat vreun tratat de alianta sau conventii care sa prevada conditiile politice si militare ale participarii Romaniei la razboi, dupa cum procedase, in primul razboi mondial, Ionel Bratianu. Antonescu l-a asigurat verbal pe Hitler ca Romania va fi alaturi de Germania in razboiul contra Uniunii Sovietice. Singurul motiv al lui Antonescu de a se alatura Germaniei in razboiului contra U.R.S.S. a fost cel de a elibera Basarabia si Bucovina de sub stapanirea sovietica. Ar fi putut sa nu o faca, dupa cum nu s-a antrenat in aventura din Rasarit omologul sau de la Budapesta, dictatorul Horthy, marele profitor vremelnic al amicitiei cu Germania nazista (formal au fost trimise pe frontul din rasarit cateva detasamente). Tot ca militar si strateg cu experienta, Antonescu stia ca un razboi, odata declarat, se duce pana la capitularea inamicului astfel incat trupele romane au ajuns, cu sute de mii de victime, pana in Cotul Donului, Stalingrad si Caucaz, ceea ce a reprezentat inceputul dezastrului. Orgolios din fire, orgoliu evoluand treptat spre megalomanie, Antonescu a obtinut comanda directa a trupelor romane.
"Iudeo-comunistii”
Partea oribila, criminala de la inceputul razboiului, ceea ce s-a petrecut in spatele frontului, a fost ascunsa populatiei. Cenzura functiona din plin, invocandu-se starea de razboi, dupa cum colportarea de asa-zise zvonuri era, sub acelasi motiv, pedepsita cu asprime. Comunicatului din 2 iulie 1941, publicat de marile cotidiene, conform caruia "500 iudeo-comunisti” au fost executati deoarece trasesera asupra trupelor romane in drum spre front, nu i s-a dat atentia cuvenita de catre cea mai mare parte a populatiei tarii, aflata sub influenta propagandei oficiale care prin fotografii in ziare si imagini ale "jurnalelor de actualitati”, ce rulau in cinematografe, erau aratate scene ale primirii armatei romane cu flori si icoane de catre populatia satelor si oraselor basarabene, ceea ce constituie o realitate. In schimb, realitatea celor petrecute la Iasi a fost cu totul alta: o masacrare deliberata a evreilor. In afara evreilor impuscati in amintitele zile, unii chiar in pivnitele caselor unde se aflau pentru a se pune la adapost, fata de ceea ce se petrecea in strada, mii de evrei au fost arestati de la domiciliile lor si inghesuiti in vagoane de marfa, apoi plumbuite, in asa-numitele "trenuri ale mortii”, care pana la destinatie, intr-un lagar din sudul tarii, se mai opreau in camp spre a fi aruncati din vagoane cei morti, de regula prin asfixiere sau deshidratare. Cele petrecute la Iasi au constituit un act deliberat, o inscenare. Din documentele vremii, in prezent publicate, inclusiv dintr-un raport al generalului Leoveanu, "director general al Politiei” din Iasi, rezulta ca nu fusese, atunci, inregistrat nici un militar roman mort sau ranit si nici nu au putut fi arestati faptasii, adica cei care au deschis focul asupra coloanelor militare. Principalul raspunzator al masacrului de la Iasi a fost Ion Antonescu. In fine, chiar si expresia de "iudeo-comunisti” din amintitul comunicat era falsa, era o inventie a aparatului de propaganda. Este adevarat ca o buna parte a agentilor Moscovei, proveniti din Romania, scoliti in U.R.S.S. si retrimisi apoi in tara pentru a face spionaj sau a produce diversiuni si sabotaje, faceau parte din randul minoritatilor nationale. Bodnaras, cu rang inalt in N.K.V.D., era rutean, Vasile Luca era maghiar, Ana Pauker era evreica, iar sinistrul viitor tortionar, generalul de Securitate Alexandru Nikoski (Boris Grunberg), era tot evreu rusofon, originar din Basarabia etc. Dar simbioza "iudeo-comunist” reprezinta un fals. Nu e locul aici de a face calcule, dar numarul agentilor Moscovei de etnie pur romaneasca era cel putin egal cu cel din randul alogenilor. Trei exemple notabile. Cel care in ajunul fortarii Prutului de catre trupele romane a trecut clandestin in Basarabia avertizand autoritatile militare sovietice ca in zorii zilei urmatoare vor fi atacate a fost Gheorghe (Gogu) Radulescu, unul dintre inaltii demnitari comunisti, care a ramas fidel lui Ceausescu pana in ultimul moment. Al doilea a fost Alexandru Barladeanu, tot viitor demnitar comunist. Pana in momentul in care, in iunie 1940, trupele romane se retrageau in dezordine din Basarabia, hartuite de sovietici, Barladeanu avea domiciliu la Iasi, fiind asistent universitar. Spre deosebire de multi romani din Basarabia care s-au refugiat, trecand Prutul, pentru a nu cadea sub stapanirea bolsevicilor, Barladeanu a facut drumul invers, punandu-se la dispozitia noilor autoritati sovietice. Al treilea exemplu il constituie "cazul Patrascanu”, prea cunoscut pentru a necesita vreun comentariu.
Amintitele masacre de la Iasi, de la inceputul razboiului, constituie doar un episod al politicii rasiste a dictaturii antonesciene care a devenit in anii urmatori un adevarat genocid in acceptiunea "Procesului de la Nurenberg” (20 noiembrie 1945-1 octombrie 1946) intentat fostelor capetenii naziste. Deoarece mai ales la Auschwitz, dar si in alte lagare de exterminare din Polonia si Germania sute si sute de mii de evrei, considerati inapti de munca fortata, erau pana la urma trimisi in camerele de gazare si apoi arsi in cuptoare special amenajate, acest tip de genocid s-a denumit Holocaust, extins si asupra exterminarii prin infometare si rele tratamente, chiar uciderii in lagarele romanesti din Transnistria (un teritoriu intre Nistru si Bug, aflat sub administratie romaneasca, fara sa fi fost anexat de statul roman). In perioada 1941-1943 s-au facut deportari masive de evrei mai ales din nordul Moldovei (in special din judetul Dorohoi), din Basarabia si Bucovina. Principalul responsabil al politicii de exterminare a evreilor a fost maresalul Antonescu. Exista documente semnate de catre acesta din urma privind internarea in lagare chiar si a unor romani care ajutasera evrei sa se ascunda sau le procurasera acte false spre a li se pierde urma.
In Romania Holocaustul a constituit o realitate, iar "Comisia Elie Wiesel” a demonstrat-o cu documente incat, la presiunile interne si internationale, fostul presedinte Ion Iliescu a trebuit sa recunoasca acest adevar istoric, iar extremistii de stanga si de dreapta (proveniti din P.C.R.-ul ceausist) sa renunte de a mai crea "mitul Antonescu”. Nu e mai putin adevarat ca in Romania acelor vremuri n-au existat lagare de tipul celor naziste pentru aplicarea "solutiei finale”, n-au existat ghetouri, evreii n-au fost obligati sa poarte in piept steaua lui David pentru a fi distinsi de restul populatiei si, mai ales, Antonescu a refuzat sa-i predea Germaniei naziste pe evreii romani, dupa cum a procedat regimul fascist de la Budapesta. In fine , a cedat uneori la interventiile reginei-mama Elena, ale lui Maniu sau ale liderilor de atunci ai comunitatii evreiesti, W. Filderman si rabinul-sef Al. Safran, pe care i-a primit de mai multe ori in audienta.
Antonescu si Petain
Cum de a ajuns Ion Antonescu antisemit patronand, in limitele mentionate mai sus, Holocaustul? Foarte simplu. Deoarece in contextul intern si international amintit a fost sustinut de Hitler sa ajunga la putere si, mai ales, sa o pastreze, in conflictul cu legionarii, cu atat mai mult cu cat putea fi santajat cu revenirea acestora, odata ce mai toti criminalii si capi ai "rebeliunii” fusesera ajutati sa paraseasca Romania si sa fie adapostiti in Germania. In al doilea rand fiindca ii ura pe bolsevici considerand ca marele pericol pentru Romania il reprezenta U.R.S.S. incat numai o politica fidela Germaniei naziste era in conformitate cu interesele nationale ale tarii. O asemenea profesiune de credinta si-a manifestat-o de mai multe ori in cadrul sedintelor Consiliului de Ministri. "Singura forta in Europa care era si este capabila sa mai tina ordine pe acest continent este forta germana. In ziua in care fortele militare germane se vor prabusi, atunci toata Europa va cadea in anarhie. Nu vad posibilitatea din partea americanilor, in special a englezilor, ca sa mentina si sa salveze Europa de la anarhie si de aceea… interesul nostru politic si militar este ca Germania sa nu se prabuseasca” Ð a declarat maresalul Antonescu ministrilor sai in sedinta din 21 iulie 1944 (Arhivele Nationale, fond Consiliul de Ministri). Intr-adevar, dupa numeroasele concesii facute lui Stalin de catre Churchill si Roosevelt in conferintele de la Teheran, Yalta, Potsdam si Moscova, chiar si Europa occidentala, eliberata de "totalitarismul brun”, ar fi ajuns sub "totalitarismul rosu”, daca noul presedinte al S.U.A., Harry Truman, n-ar fi lansat celebrul "Plan Marshall” pentru redresarea economica a Europei occidentale.
Initial, arestarea la Palatul Regal a maresalului Antonescu si a principalilor sai colaboratori in dupa-amiaza de 23 august 1944 a fost aprobata de cea mai mare parte a populatiei, fericita ca a scapat de dictator, tot mai antipatizat, incepand din 1943, si entuziasmata ca armata romana a intors armele impotriva armatei germane trecand la eliberarea Transilvaniei de Nord si a spalarii rusinii Dictatului de la Viena din 1940. Entuziasmul a scazut brusc dupa ce romanii au cunoscut "Armata Rosie Eliberatoare”, iar comunistii asa-zisi romani, o parte venind din U.R.S.S., au inceput sa-si arate coltii. Toti care se opuneau sovietizarii Romaniei, chiar doar prin simple vorbe, erau considerati fascisti, inclusiv burghezia evreiasca. Fostii lideri ai comunitatii evreiesti Filderman si rabinul-sef Safran au fost nevoiti sa ia calea exilului pentru a nu ajunge, la randul lor, "fascisti”. Sionistii, care nu apucasera sa fie cumparati de nou-creatul stat Israel, au ajuns in temnite sau la "Canal”, in calitate de "agenti ai imperialismului anglo-american”. Tarile care au ajuns sub cizma lui Stalin au trecut de la Holocaust, pe o durata de cativa ani, la genocidul comunist de-a lungul a patru decenii, a carui recunoastere in Romania se lasa inca asteptata.
Maresalul Ion Antonescu nu a fost singurul sef al unui stat, care in imprejurarile date a devenit aliat al Germaniei naziste. Octogenarul maresal al Frantei, Philippe Petain, "eroul de la Verdun” in primul razboi mondial si "colaborationistul de la Vicky” in cel de-al doilea, a fost de asemenea condamnat la moarte. Pedeapsa nu a fost insa executata caci Charles de Gaulle, omul-forte al Frantei de atunci, i-a comutat pedeapsa in detentie pe viata si batranul Petain a mai trait un numar de ani mancand din gamela in incaperea unui fort. Ceilalti colaboratori ai acestuia, in frunte cu Laval, au fost executati, dupa procese sumare. In fine, Mussolini, al carui regim fascist nu s-a facut vinovat de Holocaust pana ce Italia a fost ocupata de germani, iar S.S.-ul "facea regula”, in urma debarcarii trupelor anglo-americane, a fost pur si simplu impuscat, impreuna cu amanta sa, Clara Petacci, de catre comunisti, lesurile celor doi fiind apoi spanzurate in centrul orasului Milano, cu capetele in jos. Singurul adevarat proces intentat marilor responsabili germani ai Holocaustului a fost cel de la Nurenberg, care nu a fost formal, asigurandu-se inculpatilor dreptul de aparare, tribunalul international a dozat pedepsele, unii fiind chiar eliberati si trimitand in schimb pe marii vinovati in streang, doar ca cei mai mari criminali nu au avut curajul sa compara in fata instantei otravindu-se in prealabil: Hitler, Himmler, Goebbels si ulterior Goering.
Astfel s-a incheiat o perioada istorica, plina de orori dar care, spre fericirea omenirii, nu mai poate fi reeditata. Un exponent al amintitei epoci a fost si Ion Antonescu cu calitatile si defectele sale, cu crimele petrecute in Romania in timpul sau, cu holocaustul moderat, dar condamnabil pe care l-a patronat. Singurul care a inteles tragedia lui Ion Antonescu, scrisa de el insusi, care pana la urma l-a compatimit si a avut curajul sa-si manifeste compasiunea, avand totodata curajul sa si-o manifeste, a fost Iuliu Maniu, marele adversar politic al "maresalului”. Dupa incheierea depozitiei, in calitate de martor, Maniu s-a dus in fata boxei acuzatilor si i-a intins mana maresalului Ion Antonescu.
