Puţini voievozi români s-au bucurat de domnie lungă, dar a nici unuia nu a fost liniştită. Cei mai mulţi au avut domnii scurte şi vijelioase. Câţiva au domnit de câteva ori în aceeaşi ţară, sau, pe rând, în Ţara Românească şi Moldova.
Toţi au rămas în istorie, dar puţini mai sunt cunoscuţi de publicul larg. Alexandru Lăpuşneanu a rămas în conştiinţa românilor trecuţi prin liceu, graţie celebrei nuvele omonime a lui Constantin Negruzzi. Lăpuşneanu a domnit în Moldova în septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 şi octombrie 1564 – 9 martie 1568. A fost ridicat la prima domnie cu ajutorul polonezilor, ţara fiind pusă sub suzeranitatea Poloniei. Apropierea domnului moldovean de Polonia a stârnit ura lui Ferdinand, împăratul Germaniei, din pricină că regele Poloniei era fratele Izabelei, regina Ungariei, care se duşmănea cu Ferdinand. De aceea, împăratul german a încercat din răsputeri să-l răstoarne pe Lăpuşneanu de pe tron. Devenindu-le suspect şi turcilor, Lăpuşneanu a trimis nişte pungi cu galbeni la Istanbul, întărindu-şi astfel domnia, fiind protejat şi de polonezi, şi de turci, ba chiar i-a ajutat pe aceştia s-o readucă pe tronul din Cluj pe regina Izabela, care era pribegită în Polonia.
Însă, când era cel mai sigur pe domnie, a fost detronat de Iacob Eraclid, poreclit Despotul, un venetic crescut la curtea lui. Acesta, prin înşelăciuni şi uneltiri, şi-a adunat o oaste de mercenari şi l-a învins pe Lăpuşneanu la Verbia, la 18 noiembrie 1561. A doua domnie a lui Lăpuşneanu a fost sângeroasă de la începutul şi până la sfârşitul ei. La această perioadă se referă Negruzzi în nuvela sa. Fiind aşezat pe tron de turci, domnul a trebuit să ţină cont de dorinţele lor. Cerându-i-se deci să dărâme toate cetăţile, pentru ca ţara să nu mai poată să se apere, el a poruncit ca acestea să se umple cu lemne şi să li se dea foc. Singura excepţie a fost Hotinul, unde s-a instalat o garnizoană otomană, care a început să jefuiască ţara. Incendierea celorlalte nu a făcut mari pagube, fiind doar un şiretlic pentru a nu fi dărâmate. Moartea lui, la 11 martie 1568, s-a petrecut cam ca în nuvela omonimă. A fost îngropat la ctitoria lui, Mânăstirea Slatina, împreună cu soţia sa, Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, şi cu două fete ale sale.
În pofida cruzimii lui, manifestată mai curând din raţiuni politice, Lăpuşneanu a ctitorit două mânăstiri, Slatina şi Pângăraţi, şi tot cu banii lui a împodobit biserici de la Muntele Athos şi cea ortodox-românească din Liovul Poloniei. Călugărul cronicar Eftimie preamăreşte domnia lui. Tot Lăpuşneanu a mutat capitala ţării la Iaşi.
