În limbaj comun, expresia „la Paștele Cailor” desemează un moment incert, ceva foarte îndepărtat în timp sau care pur și simplu nu se va întâmpla niciodată. Formula este similară cu „la Sfântul Așteaptă” sau „la calendele grecești”, aceasta din urmă atribuită împaratului roman Augustus, care ar fi afirmat despre rău-platnici că își achită datoriile la calendele grecești, adică niciodată, pentru că grecii, spre deosebire de romani, nu aveau prima zi a lunii în calendar (numită calendae), zi obișnuită de restituire a datoriilor.
Legenda
Fire-ați cai afurisiți
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi să nu mai aveți saț
Numa-n ziua de Ispas.
Așa se spune că ar fi blestemat Maica Domnului caii ce tropotiră și nechezară când l-a născut pe Isus. Dar n-a fost numai zarva. Legenda mai spune că Fecioara Maria, după ce l-a născut pe Isus, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în iasla lui Crăciun, unde erau legați boii, oile și caii acestuia. Boii și oile au mâncat cât au mâncat și, săturându-se, s-au culcat. Caii, însă, obraznici, nu numai că au mâncat tot fânul cât era în iesle, dar l-au mâncat și pe cel de pe pruncul Isus, pe care îl puse maică-sa acolo anume ca să nu-l afle Irod și să-l ucidă. Văzând Maica Domnului toate acestea, s-a supărat și a blestemat caii să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua de Ispas.
Despre acesta se spune că ar fi fost un personaj mitic care a asistat, alături de cei trei apostoli, la Înălțarea Domnului și la ridicarea sufletelor morților la cer. Ispasul sau Ziua Înălțării, prăznuită la 40 de zile după Înviere (joia din săptămâna a șasea după Paște), este și ziua în care se celebrează Paștele Cailor. Sărbătoare cunoscută și ca „Joia iepelor.”
Ispasul este, așadar, singura zi din an în care caii scapă la iarbă verde și pasc până se satură. Dar pentru că un ceas este mult prea puțin pentu cai, ei nu se satură niciodată, motiv pentru care oamenii consideră Paștele Cailor ca unul care nici nu ar exista.
Se mai spune că în Ardeal, Paștele Cailor era sărbătorit odinioară în zilele când Paștele Ortodox coincidea cu cel Catolic. Explicația este că în anii în care Paștele Ortodox și cel Catolic nu cădeau în aceeași zi, țăranii de credință ortodoxă împrumutau caii de la țăranii de credință catolică și invers. Atunci când cele două sărbatori coincideau, caii se odihneau și era Paștele Cailor. Acest lucru se întâmpla, conform calendarelor, o dată la patru sau șapte ani, cum se întâmplă și anul acesta.
Datini și credințe
Pentru că Ispas era un om bun și vesel, credincioșii caută și ei să fie binedispuși de ziua acestuia și să evite motivele de supărare.
Din ziua de Paște și până în ziua de Ispas, oamenii se salută cu cunoscutele formule: „Hristos a înviat!/Adevărat c-a înviat!”. În ziua de Ispas se salută cu: „Hristos s-a înălțat!/ Adevărat că s-a înălțat!”. După Ispas, încep a se saluta obișnuit. Ispasul este și ziua de la care nu se mai mănâncă ouă roșii.
În popor se spune că dacă cineva moare la Ispas, se duce în rai. De aceea, în această zi oamenii poartă la brâu un șir de foi de nuc cum a purtat și Hristos când s-a înălțat la Cer.
În anumite zone ale țării se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele fiind împodobite cu crengi de paltin tânăr, iar la ferestre se pun frunze de leuştean, plantă despre care se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se pâine caldă, brânză, ceapă verde şi țuică.
Se mai spune că plantele sădite de Ispas nu vor da rod.
Sărbătoarea era cândva și prilej pentru organizarea de târguri și încheierea unor afaceri, afaceri care nu în toate cazurile erau reușite. Această zi era văzută ca una a soroacelor, când se încheiau diferite calcule. Tot în această zi se făceau și plățile întârziate, neachitate la Sfântul Gheorghe, după cum era obiceiul. Dacă se făceau…
În ograda casei, animalele aveau și ele rânduiala lor. Vitele erau marcate, iar mieii sacrificați. În această zi, caii nu erau puși la căruță, primeau fân proaspăt pe săturate, iar în unele sate românești se făceau chiar unele rugăciuni, pentru belșug și sănătatea animalelor. Tot în această zi, mânjii cailor de munte erau duși la păscut în goluri montane, spre a paște iarba cea tânără și revigorantă a pășunilor. Aici se căuta o plantă specială, care era văzuta ca leac pentru o boală cabalină.
