În Ungaria, Imre Nagy, conducătorul Revoluţiei din 1956, este considerat drept un adevărat erou naţional. Ruşii îi reproşează însă implicarea în asasinarea ţarului Nicolae al II-lea.
Unul dintre cei mai cunoscuţi lideri maghiari din secolul XX, Imre Nagy, este considerat drept un adevărat erou naţional în ţara sa natală. El a condus Revoluţia anticomunistă din 1956, deşi provenea tocmai din rândurile Partidului Comunist. Imre Nagy, care a fost arestat de sovietici după înăbuşirea Revoluţiei, a fost adus ca deţinut în România şi ţinut prizonier la Snagov. Ulterior, el a fost trimis înapoi în Ungaria, unde a fost executat după un simulacru de proces. Astfel, Imre Nagy, pentru mulţi dintre maghiari, a împrumutat parcă ceva din aura unui martir. Însă, pentru mulţi dintre ruşi, Imre Nagy nu este altceva decât unul dintre asasinii ţarului Nicolae al II-lea şi a membrilor familiei acestuia. Şi asta pentru că el a făcut parte, în calitate de militar în Armata Roşie, din detaşamentul care l-a păzit pe fostul Ţar al Tuturor Rusiilor şi, probabil, din grupul de şapte persoane care a asasinat familia Romanov.
Voluntar în Armata Roşie
Imre Nagy s-a născut în anul 1896, în localitatea Kaposvar. La izbucnirea primului război mondial, el avea 18 ani şi a fost mobilizat în armata austro-ungară. Luptând pe frontul de est, Imre Nagy a căzut prizonier. Trimis într-un lagăr de lângă Lacul Baikal, el a ajuns în contact cu ideologia bolşevică şi a aderat la Partidul Comunist. În timpul războiului civil din Rusia, tânărul maghiar s-a înrolat ca voluntar în Armata Roşie.
Unii dintre istoricii ruşi susţin că devotamentul acestuia faţă de ideologia bolşevică era atât de mare, încât a fost numit în detaşamentul care l-a ţinut prizonier pe fostul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Acelaşi detaşament asigura şi paza membrilor familiei imperiale. Foarte probabil, potrivit unui mare număr de articole care au apărut în presa rusească după căderea comunismului, Imre Nagy a făcut parte din gruparea de şapte de persoane, însărcinată cu executarea membrilor familiei Romanov. Astfel, potrivit istoriografiei ruseşti, Imre Nagy s-a numărat printre asasinii ultimului ţar. Cel care a dat ordinul referitor la omorârea familiei imperiale a fost însuşi Lenin. După anul 1990, ţarul Nicolae al II-lea a fost canonizat şi a devenit sfânt al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Între Ungaria şi URSS
La finalul războiului civil din Rusia, care a adus înfrângerea Armatei Albe şi consolidarea comunismului, Imre Nagy s-a întors în Ungaria. În această ţară, revoluţia bolşevică a lui Bela Kun fusese înăbuşită de Armata Regală Română. Între timp, la putere ajunsese dictatorul fascist Miklos Horthy. Imre Nagy s-a apucat de politică, mai întâi în Partidul Social-Democrat Maghiar, unde a devenit prim-secretar de partid în comitatul Somogy.
Ulterior, a demisionat şi s-a alăturat unei formaţiuni mai radicale, Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar, în fapt o forma¬ţiune comunistă. Activitatea sa politică i-a adus trei ani de detenţie. După o serie de arestări, Imre Nagy a emigrat la Viena, iar între anii 1930-1944, el s-a stabilit în URSS. Pentru că era considerat drept un soldat credincios al Partidului Comunist, Imre Nagy a scăpat de epurările masive organizate de Stalin. Potrivit unor informaţii vehiculate în presa rusească, el ar fi lucrat pentru NKVD, precursorul KGB. Este sigur că Imre Nagy a fost membru al Cominternului. În anul 1941, Imre Nagy s-a înrolat, din nou, în Armata Roşie. Nu a ajuns pe front, ci a lucrat ca propagandist în radioul moscovit care emitea în limba maghiară.
Ministru şi premier în Ungaria
După ce Ungaria a fost ocupată, în anul 1944, de trupele sovietice şi româneşti (care luptau, din 23 august 1944, de partea Naţiunilor Unite), Imre Nagy a devenit ministru al Agriculturii, apoi membru al preşedinţiei colective a Republicii Populare Ungare, dar şi ministru de Interne şi ministru al Alimentaţiei Publice. În anul 1949, pentru că s-a împotrivit colectivizării, el a fost exclus din partid. După ce şi-a făcut autocritica, Imre Nagy a redevenit ministru al agriculturii în anul 1950. În anul 1952, a fost promovat vicepremier, responsabil cu domeniul Agriculturii, iar un an mai târziu a devenit şeful Guvernului maghiar. În mai 1955, Imre Nagy a fost demis, din nou, şi exclus din partid, pentru că avea concepţii mult mai liberale decât comuniştii din aripa dură. Însă, în urma demonstraţiilor populare din anul 1956, Imre Nagy a fost reprimit în partid, apoi a fost reinstalat premier, în ziua de 23 octombrie. Practic, din acest moment, el a devenit liderul Revoluţiei maghiare. Guvernul condus de Imre Nagy a trecut la reforme democratice. El a anunţat retragerea Ungariei din Pactul de la Varşovia şi a declarat-o ţară neutră. Imre Nagy, care se convertise de la comunism la valorile democratice, dorea noi reforme, care au stârnit împotrivirea sovieticilor şi a comuniştilor maghiari din aripa dură. În 4 noiembrie, Imre Nagy a anunţat la radio că trupele sovietice au invadat Ungaria.
Au urmat confruntări între maghiari şi sovietici, iar Revoluţia maghiară a fost strivită. Imre Nagy s-a refugiat la Ambasada Iugoslaviei, în condiţiile în care dictatorul comunist iugoslav Iosip Broz Tito era considerat drept rebelul „lagărului socialist”. Imre Nagy a fost însă arestat de sovietici în 21 noiembrie. El a fost trimis în detenţie la Snagov, unde a fost ţinut sub arest într-una dintre vilele Partidului Muncitoresc Român. Nu a fost dispus să recunoască Guvernul condus de rivalul său din aripa dură, Janos Kadar. În aprilie 1957, Imre Nagy a fost trimis în Ungaria, unde a fost adus în faţa unui „tribunal al poporului”. După un simulacru de proces, Imre Nagy a fost condamnat la moarte şi executat, în 16 iunie 1958. Locul unde a fost înmormântat a fost ţinut secret. Însă, în anul 1989, el a fost reabilitat şi declarat erou naţional. Imre Nagy a fost reînmormântat solemn în 16 iunie 1989. În prezent, el este considerat drept una dintre personalităţile de frunte ale Ungariei.
Influenţe în Banat şi în Transilvania
Revoluţia maghiară din 1956 a avut un ecou extraordinar şi în România. În Cluj-Napoca şi în Timişoara au izbucnit mişcări studenţeşti. Printre revendicările studenţilor se numărau eliminarea obligativităţii învăţării limbii ruse şi renunţarea la „raţionalizarea” alimentelor. Sute de studenţi au fost arestaţi şi închişi. La mişcările studenţeşti au participat deopotrivă tineri români şi maghiari.
