Icoana şi înţelesurile ei

„Spălată de ploaie, pe lemnul unei icoane se poate tăia ceapă”, spunea Pr. Gherman, unul dintre Patriarhii Constantinopolului.

Care este viaţa unei icoane: naşterea, vie­ţuirea, moar­tea (ori cum este ea omorâtă) – iată o problematică la care multă lume nici măcar nu s-a gândit sau se raportează prost, cu excepţia pro­fesio­niştilor. Sorin Dumitrescu, iconar, dar şi profesor uni­versitar care ţine cursuri despre făurirea icoanelor ne oferă o carte-eveniment: „Noi şi icoana (I). 31+1 ico­nologii pentru învăţarea icoanei” (Editura Anasta­sia, 2010). Personalitate a cetăţii, editor şi om de presă, academician şi pic­ tor, Sorin Dumitrescu adu­nă într-un volum impre­sio­nant (peste 700 de pagini) gândurile şi studiile sale despre icoană, unele frag­mente fiind publicate in­clusiv în „România liberă”, cu ani în urmă, pe când coordona aici o pagină creş­tină. Completare, într-un fel, la o altă carte în care ex­plică frescele bisericilor din Nordul Moldovei, „Chivo­tele lui Petru Rareş şi mo­delul lor ceresc” (Editura Anastasia, 2001), volumul de faţă – primul dintr-o se­rie de patru, conform in­tenţiei autorului – îmbră­ţi­şează o foarte largă paletă de probleme legată de fău­rirea, de lectura unei icoa­ne, de condiţia icoanei în lumea postmodernă. Ca de obicei, discursul lui Sorin Dumitrescu nu este uşor de digerat, nefiind căldicel, el este un mărturisitor fără complexe. Prin însăşi te­matica abordată şi stilul său direct, cartea este deo­sebit de incitantă.

„La un bătrân îmbunătăţit s-au dus mai mulţi nevoi­tori să ia cuvânt de folos. Unul singur a stat deoparte. Dând să plece laolaltă cu ceilalţi, bătrânul l-a între­bat de ce nu i-a cerut şi el cuvânt de folos. Mi-a fost de ajuns să te privesc – i-a răspuns acesta”. Pornind de la exemplul de mai sus regăsit în „Pateric”, Sorin Dumi­trescu consideră că „patristica este eminamente vizuală, iconică şi indexală. Teologia patristică ocoleşte demonstraţia şi explicitul. Părinţii nu teoretizează, ci arată. La ei totul este pe ară­tatelea; de la dumnezeieştile vederi şi simţiri teologice şi până la cele ale practicării milei, jertfei, evlaviei, rugă­ciunii, căinţei, ascezei, comu­niunii ş.a.m.d. toate sunt pen­tru ei „arătări”, aspecte iconi­ce, icoane” (p. 23) – iată pre­mi­sa de la care porneşte cartea. Fapt pentru care se şi întreabă de ce „nu s-a găsit cineva care, în perspectiva acestor speci­ficităţi patristice, să propună drept principală şi viabilă pro­cedură a recuperării doctrinei Părinţilor, vizualizarea iconi­că şi interpretarea ei în lumina icoanei.”

Într-o icoană totul este în­chegat în ansamblul doctri­nar, nimic nu este pus la în­tâmplare, subliniază adesea autorul. Aceasta presupune existenţa unor texte-suport ale fiecărei icoane. De aceea, icoana pare a fi înrudită mai degrabă cu scrierea decât cu pictura, consideră Sorin Dumitrescu, este „un text ico­nografic”. De unde şi auten­ticitatea unui iconar prin „fidelitatea creatoare cu care accesează textul-suport”. Într-un fel, iconarul autentic se războieşte cu autorul de ta­blou religios: „Organul du­hov­nicesc care îi făcea altă­dată pe iconari să perceapă cu sfântă înfiorare „rudenia de sus”, divino-umană şi revelată a textelor scripturistice, cele pe baza cărora au fost for­mulate modelele iconografice ale tuturor icoanelor creştină­tă­ţii, s-a atrofiat vizibil şi, odată cu el, s-a diminuat pres­tigiul acestor texte-suport”. Feno­me­nul rupturii tabloului reli­gios de icoană se petrece spre finalul secolului XI în Occi­dent.

Acuzat uneori de funda­men­talism, Sorin Dumitrescu sur­prinde – nu pentru prima oară – când vorbeşte apăsat despre Biserica Una, punctând de fiecare dată când are prilejul ecumenicitatea frescelor din Nordul Moldovei. Este un „pro­gram” al lui Petru Rareş care nu poate fi nicidecum ignorat. Iată ce afirmă ico­narul referindu-se la intrarea în Rai zugrăvită în celebra frescă de la Voroneţ: „Poarta Bisericii Una, în nici un caz a celei schismatice, şopteşte precis, din negura vremii şi în duh ecumenic, ortodoxia cul­tă a iconografiei bisericilor-chivot, figurându-i înadins laolaltă, dinaintea porţii Paradisului, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (p. 428). De altfel, „cuvântul înainte” al căr­ţii este semnat de IPS Nico­lae, Mitropolitul Banatului…

Problematica monumentalu­lui volum este foarte diversă: Ce înseamnă şi cum poţi să fii creativ în arta icoanei, Cum poate fi adusă prezenţa lui Hristos în icoane, Devieri modale în icoanele trăirii şi credinţei agnostice, Iconocla­smul latin, Definiţia timpului în icoană, Imitatio Claudel: definiţia iconologică a Săpt­mânii Mari, Iconologia intră­rii Maicii Domnului în tem­plu, Mic discurs despre rai, Descripţii antropologice ale modelului adamic, Pruncii bătrâni din icoane, De ce spânzură în aer capetele pan­glicilor care leagă părul îngeri­lor? etc. etc. Obişnuiţi deja cu stilul autorului, scriitura sa menită să trezească, să ne ţină vii, n-ar mai trebui să mire – expresii de genul: „Un picamer divin pentru văzul ţestos: ico­nologia Botezului Domnului”, „Sărutul lui Iuda sau despre groaznicele strădanii iconice ale unor Franco Zeffirelli şi Mel Gibson”, „Giacometti înain­temergătorul: între na­tu­ră şi moaşte, studiu de caz” (titluri ale unor capitole) sau „incendiază haric fără să pâr­jolească” (p. 614) fac sarea şi piperul cărţii.

În arta icoanei „desenul şi culoarea au statut marital sfinţit, adică ierarhic: desenul este cel care trebuie să iubeas­că culoarea ca pe sine însuşi, iar culoarea să asculte dese­nul” (p. 47). Desenul şi culoa­rea sunt în armonie precum glasul şi isonul cântării bise­ri­ceşti. Dar ştiind că Sorin Dumi­trescu este unul din marii prieteni pe care i-a avut Nichita Stănescu, nu sunt de mirare exprimările sale ade­sea năucitoare.

Pe de altă par­te, trebuie să o spunem apăsat: întregul volum este, totodată, o luptă contra kitsch-ului, căci nu este loc pentru culori în plus ori prea ţipătoare într-o icoa­nă autentică. Nici pentru ure­chisme. Până la urmă aceasta este una dintre mizele lucră­rii, de a arăta că fiecare actor are un rol bine stabilit în fău­rirea unei icoane sau a unei fresce: sfântul are vedenia cerească – de la el provine „textul iconografic”; iconarul are la rândul său „viziunea vedeniei sfântului. Atenţie, nu-şi imaginează propria viziune: modelul său este vedenia” (avută de sfânt, la care „ajunge” prin imagi­naţie); în fine, ctitorul este cel care verifică conformitatea re­zultatului (icoana) cu mo­delul său ceresc (vedenia). Autorul român se aşază astfel în linia celor mai însemnaţi exegeţi ai iconologiei, precum Cardi­nalul Vienei, Christoph von Schonborn („Icoana lui Hris­tos”, Ed. Anastasia, 1996), pre­cum Leonid Uspensky („Teo­logia icoanei”, Ed. Anastasia, 1994) etc.

Iată un motiv în plus ca şi această lucrare sem­nată de Sorin Dumitrescu să fie tradusă urgent în limbile de circulaţie, întrucât, „o car­te de iconologie „practică” lip­seşte peste tot” – conform afirmaţiei IPS Nicolae.

Indiferent de simpatiile sau antipatiile faţă de autor, această carte nu poate fi igno­rată. Orice seminarist sau stu­dent în teologie va fi „condamnat” să o studieze. Fiindcă volumul lui Sorin Dumitrescu este cu adevărat o icoană despre „înţelesurile de deasupra cerurilor”…