Motto: "Comunismul este viata mea sfaramata, destinul meu dureros" – Nikolai Berdiaev
Salcia… O armata de umbre flamande, cu zeghile zdrentuite, se indreapta spre platou pentru apelul de dimineata. E duminica – in calendar. Sarbatoare, pentru noi, nu exista. Fluierul gardienilor si talanga din poarta au spart linistea, ca de obicei, la patru. La cinci au venit zeama fara nume pe care administratia o boteaza "ciorba" si triunghiul de paine care poate usor incapea in palma.
Gata si cu ceremonialul distribuirii – in unele grupuri, cineva, intors cu spatele, "striga painea", adica se adreseaza celui care urmeaza sa ia bucata din sirul aliniat pe patura. Jocul sortii echilibreaza astfel usoarele stirbituri din felia de 125 de grame. (Cealalta, aidoma, va fi data la masa viitoare. Dar si asa se isca ici-colo proteste, banuieli de partinire si perechi de ochi cenzureaza, ca niste radare, operatia. Se face liniste. Unii mesteca tacut, cu trupul intepenit intr-o imobilitate de yoghin; cativa prelungesc clipa de indecizie pana la prima muscatura; altii au si terminat. Ma prenumar printre ei. Cand am plecat in septembrie de la Jilava la Galati, pe trenul-duba, cu excelentul anglist, profesorul Leinz, in grupul inghesuit in celula pe roate, cu o gaura cu capac in mijlocul scaunului de fier drept closet si insotiti de aceeasi lumina chioara, obsedanta, care nu se stinge niciodata, ni s-a aruncat in Triaj-Bucuresti, dupa ce statusem ceasuri intregi pe burta, inconjurati de caini si de pusti-mitraliera, o halca de slanina imbracata in sare, un bot de marmelada si un calup de paine – ratia pe trei zile, talmes-balmes intr-o bucata de hartie cafenie de sac. Dupa doua ceasuri nu mai aveam decat hartia…
"Tunarii" de serviciu au scos "tunul", tineta de cinci vedre, plina-rasa, in care si-au varsat oamenii dejectiile. In baraca pentru cincizeci de insi suntem cel putin de trei ori pe-atata si noaptea e coada la tun. Cu udul, mai treaca-mearga. Greu e cu treaba cealalta, unii nu sunt in stare, dupa ani si ani, sa se expuna privirilor, fie si involuntare, si-si cheama un prieten care-i adaposteste dupa paravanul provizoriu de zeghe ori patura. Putoarea e ca fumul din carciuma, materiala ne-a tabacit narile, ne-a inacrit plamanii. Mai e putin pana la numar. Ma strecor in frigul incisiv, de-afara, e inca bezna, becuri nu exista decat pe liniile de sarma ghimpata si pe fasia greblata a carei atingere echivaleaza cu sinuciderea, si ma asez la capatul prispei baracii. Cu un dram de noroc, daca nu trece niciun caraliu, pot sa-mi intretin scumpa, nepretuita mea umflatura de la picior, facuta dintr-o zgaiba infectata dinadins si pe care frigul o tumefiaza. Am frecat-o cu noroi din baraca, infectia superficiala da un aspect de caltabos monstruos piciorului care, scos semnificativ in fata, poate sa-mi aduca scutirea de o zi de munca. Esti tampit, ma avertizeaza un medicinist, poti da-n septicemie, crezi ca te-ndoapa administratia cu penicilina. O fi avand dreptate, dar septicemia e ceva abstract, indepartat ca stelele, pe cand o zi de munca la dig, cu harletul cu prelungitor scormonind in cumplitul noroi al Insulei Mari, in bataia viforului, cu mainile crapate de frig, e o teroare vie, palpabila. Piciorul salvator e stangul, lovit salbatic in toamna cu cizma de comandant si de un soldat din preajma Brailei, seara, pe muteste – ma turnase un ciripitor ca spusesem, si era adevarat, ca se fura ca-n codru din mancarea detinutilor. Noaptea, puroiul zvacneste in carne, iradiaza o caldura molcoma, dulce. Dom’ student, imi zice odata tanarul taran din Rastoaca cu care dorm, cap la picioare, dom’ student, lipeste-mi chiciorul de schinare, ca tare-i cald! Nu reusesc sa-l fac sa ma tutuiasca, nu pot, zice, mata ai invatat carte! Pe la sase, ne fluiera de numar. De sus vin miriade de sulite inghetate. Luati, ma, pe cinci, n-auzi brigadier, ce mai stai, Nedescule, baga-te-as in ma-ta, vrei sa ti-i pun eu cu mana, parca n-ai fi fost capitan, am inteles, sa traiti, dom’ plutonier, ce-asteptati, ma, luati pe cinci! Brigada unu, cu cincizeci de detinuti, este prezenta la apelul de dimineata, raporteaza brigadierul Litescu, brigada doi este prezenta, brigada trei… Stam cate cinci fiindca aceasta e formula ideala, aplicata de la Auschwitz pana la Vorkuta si asimilata de Directia Penitenciarelor, grijulie sa nu distruga fragilul echilibru al neuronilor "domnului cadru" printr-un exercitiu matematic mai complicat. 5, 10, 15, 20… De sus vine intruna, salvarea ar fi sa "iasa" numarul. Dezastru, nu iese, iar numaratoarea, sub asaltul acelor de ghiata si al crivatului. Uneori, "greseala" e un chip viclean al sadismului. Grecu, bestia spatoasa, cu gura stramba intr-un vesnic rictus, o practica bucuros. Caraliul trece iar prin flancul brigazilor: 5, 10, 15, 20, 25… Numara tare, sa nu se-ncurce, si-n fuiorul de aburi care-i ies din gura, narile noastre statute deslusesc un duhnet de trascau, se poarta, barem la Jilava, Biserica (de la "biserica ma-tii"), tiganul sadic, cu sclipiri criminale in ochi, venea beat ca lumea si beat era cand i-a tuns pe coloneii din lotul de la Constanta cu o masina de dinti rupti care lua si cate o bucata de piele. In fine, da Dumnezeu si iese numarul! Acum e acum, stam cu ochii zgaiti la poarta, o deschid soldatii sau n-o deschid? Stati linistiti, sopteste inginerul Nicoara, topometristul, civilii nu vin duminica pe santier, poate ne lasa-n pace. In baraca comandantului unde duduie sobele hranite gros de plantoanele de la dreptul comun (flacai grasi, luciosi, cu pulovere de-acasa) se aduna stapanii de sclavi.
Tarziu, apare Zaharia, singurul omenos dintre caralii, fluiera scurt si ordona – "la baraci"! N-am timp sa ma bucur, n-am decat un gand, sa ma bag in pat. In lagar te poti intinde ziua pe pat. La Jilava am mancat, si mos Gura si eu, pe cand eram in sinistra camera 17 de pe sectia I, o memorabila cotonogeala de la "Vipla", fiindca ne-am lasat intr-o rana pe ostretele patului. La Uranus, intamplarea cu patul a avut un comic involuntar, de dialog al surzilor.
La vreo doua zile dupa arestare, dimineata, nitel dupa paine si lichidul nedefinit zis cafea, ma iau gandurile si ma las usor pe-o parte. Tac! – vizeta. Apare chipul de luna tampa al capitanului sef de arest. Tu, ma, ala, zice, ai pat? Nu pricep, obiectul de fier de sub mine cu greu ar putea fi considerat altceva. Ce dracu’, imi zic, asta e cretin, nu vede? Am, raspund, buimacit de absurdul intrebarii. Luna dispare, vizeta tacane iar, trec cateva minute – zdrang! se casca din nou, luna plina reapare, strambata de furie. Ma, banditule, tu-ti dumnezeii ma- tii, se stropseste la mine, cin’ ti-a dat, ma, pat? Ai, ma, cine p… ma-tii ti-a dat, hai, zi? Ca doctorul nu ti-a dat! si nici anchetatorul! Sa te pregatesti de izolator! si dispare iar. Valeriu stefanescu, legionarul, doctor in litere de la Bucuresti si in teologie de la Atena, care a avut timp sa faca saisprezece ani de puscarie, ma lamureste ca "a avea pat" inseamna a avea voie sa stai ziua intins pe pat. Asta era acolo, dar aici e o colonie de munca, nu-i asa, aici detinutul lucreaza si trebuie sa-i cream toate conditiile pentru ca munca lui sa fie folositoare si tarii (nu "patriei", banditii astia n-au patrie) si lui. Incat ma var grabit sub patura, asteptand clipa cand dardaitul se va preface intr-o dulce amorteala a trupului destins. Sa pardonati, susura sfios rabbi Herscovici, tragandu-mi pe la nas o mirositoare dara, iesita din efortul de a ajunge la patul de sus, craca a treia, … cum zicem noi. Ascensiunea e trudnica dar merita, sus e mai cald. Eu am ajuns la craca a doua, nu stiu cum s-a facut un loc vacant. Inainte salasluiam langa usa, coleg de pat cu farmacistul Stratulat, cam acru, cam tafnos. Tineta era la cateva palme. Ca mai tanar, mi-a cazut partea dinspre tun. Greu mi-a fost in primele doua-trei nopti. Apoi m-am obisnuit. Oamenii veneau lipaind din galenti, lip-lip, hardaul se umplea spre dimineata, siroaiele tasnite din trupuri mi-aruncau stropi pe obraz, ajunsesem sa ma sterg mecanic, cu mana in somn. M-as fi incovrigat ca un caine, dar, la fel cu al lui Procust, patul era fix, nu ne putea ingadui amandurora acest rasfat. Patura, cam scurtuta, n-apuca sa-mi acopere si fata, asa ca vreo cativa stropi din ploaia acida tot imi cadeau pe obraz. Pe urma, nu mai stiu cum, m-am oplosit in fundul baracii…
…Cat sa fi atipit? Din nou fluiere, urletele caraliilor, niste brigadieri racnesc, altii ne roaga – "toata lumea pe platou!". Afara, in aerul ud, ne inghite o invalmasire groasa de zloata. Dincolo de poarta, soldatii-cainari slobod jivinele indesate, feroce, scolite pe manechine imbracate in zeghi autentice, luate de la detinuti, imbibate in mirosul acela de lagar imposibil de descris, amestec de pivnita muceda si cotet de gaini. E limpede, n-am scapat, ne scoate la munca. Dar la ce?
*****
Facem lant de oameni pe doi kilometri si dam, din mana in mana, caramizi dintr-o stiva uriasa de la debarcader, spre capatul sirului. Ceas dupa ceas, pana ce monticulul va fi reconstituit aidoma, in plin camp. Duminica viitoare le vom aduce inapoi, langa bac. Banditii au simtit, inca o data, ca patria si poporul nu se joaca cu tradatorii.
Lapovita a stat, gonita de ger, mantalele ude au inghetat pe trupuri. Cand ne mana iar pe platou, pentru numarul de seara, parem o armata de umbre in armuri de gheata.
Fragment dintr-un volum de memorii in curs de aparitie)
