Ion Desideriu Sirbu este marea revelatie de dupa decembrie 1989, autorul care ne-a luat pe toti, cum ar veni spus, ca din oala, omul intransigent si in acelasi timp de o vitalitate nestapanita, care a urat comunismul din tot sufletul, si ca o ironie amara a sortii, nu a apucat sa-i vada prabusirea.
A facut puscarie grea, dar nu s-a plans. A facut parte din categoria marilor nedreptatiti. Om de stanga, ca si Petre Pandrea de care-l lega originea olteneasca, a fost silit sa sufere abuzurile inimaginabile ale unui regim care, desi pretindea ca guverneaza in numele celor multi si necajiti, nu avea nici o legatura cu acestia. I. D. Sarbu a fost mereu de partea poporului iar experienta de viata l-a ajutat sa inteleaga ca intotdeauna poporul va fi cel impilat si exploatat, mai ales daca guvernantii sunt niste ideologi versati.
Romanul sau, adevarata opera de sertar, Adio Europa, aparut in doua editii ambele epuizate, a fost cartea-simbol a unui spirit liber si revoltat, dovada ca romanii nu au fost toti niste gregari si niste bascaliosi. I. D. Sarbu avea fibra umorului dezvoltata exceptional, dar stia sa faca din rasul sau o arma impotriva prostiei, a fuduliei, a criminalilor care vor sa ramana cu mainile curate. Cartile sale ne pun atat in fata unui remarcabil scriitor, cat si a unui om pe care totalitarismul comunist nu l-a indobitocit.
Ne-am pus de multe ori intrebari de acest tip. Ce ar fi fost daca Preda traia dupa ’89? Sau Nichita Stanescu? Cum s-ar fi adaptat? Ce ar mai fi scris? Ar fi gafat sau ar fi stiut sa duca mai departe arta lor? Intrebarea i se potriveste foarte bine lui I. D. Sirbu. Daca ar mai fi trait macar un an dupa decembrie ’89, i-ar fi facut pe multi sa se trezeasca atat din somnolenta fesenista cat si din starea de excitatie a cruciadelor duse de opozitie. I. D. Sirbu nu a fost un idealist. Nu putea sa-si faca iluzii asupra unei lumi care-l deceptionase de prea multe ori. De aceea in harababura postrevolutionara ar fi identificat acele directii care ar fi fagaduit realizarea unei autentice societati civile. Daca pana in 1990 a fost scriitorul pentru "sertar", dupa aceea ar fi devenit o constiinta angajata in sensul bun al cuvantului. Tot ce ar fi facut nu ar fi fost menit avantajelor personale, ci, banal spus, tarii. Aceasta din simplul motiv ca era si patriot.
Membru al Cercului literar de la Sibiu avea constiinta europeana. Nu putea sa cada in excese nationaliste. Il detestase pe Ceausescu pentru asa-zisul sau nationalism cu iz protocronist. De aceea nu se putea imbata cu asemenea himere. Adio Europa ca si faimosul sau Jurnal sunt documente ale despartirii de un Rasarit tembelizant. Nu intamplator, aidoma regizorului Tenghiz Abuladze care in Cainta i-a prezentat pe comisarii sovietici investmantati baroc, in romanul sau a facut cam acelasi lucru, fanariotizand personajele, vrand astfel sa realizeze un fel de continuitate intre acel secol XVIII, in care isi afla originea bacsisul si hatarul, si perioada de dupa ’45. Stapanii de la Stambul sau de la Moscova fac dupa bunul plac din tara data lor pe mana exact ce vor. Poate aici e vorba si de putina exagerare deoarece perioada fanariota din istoria noastra nu are nici pe departe contururile comunismului autohton. Un scriitor ca Eugen Barbu – sustinator al regimului comunist – a facut avere punand in scena tot felul de falsuri despre acea perioada. Cu alte cuvinte era o moda sa-i biciuiesti pe fanarioti in opozitie cu adevaratii iubitori de tara care – ghici cine erau – haiducii. I. D. Sirbu simtea insa ca tot ce ne-a venit de la Rasarit ne-a facut rau. Romania avea nevoie de europenizare si nu de scufundare in turcism si bolsevism. Turcii si rusii ne-au distrus. Romania a avut marea nesansa sa fie aruncata la o margine de lume dincolo de care nu mai sunt decat nordcoreenii, si mai amarati. Cam asa poate fi rezumata viziunea lui I. D. Sarbu, care traind o viata in Craiova a vazut ce inseamna mita, coruptie, demagogie, brutalitate. Daca traia si in acesti ani ar fi vazut ce fac beizadelele de bani gata de acum, bunaoara progeniturile fostului prefect Raducanoiu, etc. In sensul acesta el a fost un demascator al unui Rau care se afla mai presus de o simpla ancorare ideologica. Este vorba de un Rau cu respiratie lunga, cu atat mai lunga, cu cat este mai fetida. De aceea s-a dus spre trecut. si tot de aceea a si crezut intr-o Romanie curata, cinstita, pe care poate doar Eminescu a stiut s-o imagineze. Credea altfel spus intr-un fond al nostru originar, nepervertit, reperabil doar in cate o gospodarie taraneasca, in familia unor meseriasi cinstiti, in casa acelor proletari revoltati impotriva partidului mincinos.
Acum 20 de ani, in septembrie, pleca din aceasta lume. Cu amaraciunea ca nu mai e nimic de facut. Ca suntem innoroiati si mocirliti, ca nici Sfantul Duh nu ne mai poate apuca de chica si scoate la liman. A venit insa decembrie 1989. Ar fi fost pe baricade? Cu siguranta. Ar fi fost chiar si stiind ca in spatele lui si ale altora ca el au inceput sa se faca alte jocuri murdare. Pana la urma credea ca murdaria poate fi spalata prin jertfele celor putini. Acestia sunt adevaratii oameni.
