Constanța îi datorează lui Horia Macellariu mult. Însăși existența, spun unii istorici. Rolul său în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost decisiv. O personalitate extrem de puternică, decorată de însuși președintele Franței. O personalitate care nu ar trebui uitată pentru ce a făcut pentru marina română, pentru Constanța, pentru țară și, nu în ultimul rând, pentru munca sa pentru adevăr, pentru modul în care și-a făcut datoria.
Recent, istoricul constănțean Valentin Ciorbea i-a dedicat o carte, „Amintiri din temniță“, bazată pe memoriile acestuia, olografe, pe care le-a descoperit în arhivele CNSAS. O muncă grea, pentru că multe fraze erau ilizibile.
Prima întâlnire cu marea
Horia Macellariu s-a născut în 1894, în Craiova, într-o familie de condiție medie. Tatăl era inginer silvic și mama casnică. „Părinții l-ar fi dorit inginer de mine, pentru că se spunea că din această profesie se câștiga foarte bine. Horia a făcut școala la Râmnicu Vâlcea și în București, la Colegiul «Mihai Viteazu». În timpul când era elev la Vâlcea, a făcut o excursie la mare. Atât de mult i-a plăcut marea, încât a fost cuprins iremediabil de fascinația ei și a spus că se face ofițer de marină. Împotriva voinței părinților, s-a înscris la Școala de geniu și marină de la București, pe care a absolvit-o“, spune Valentin Ciorbea.
Participă la Primul Război Mondial, ca sublocotenent. Avea numai 23 de ani. A comandat nava-amiral „Principele Nicolae“, ca adjutant al amiralului Negrescu.
Ajunge la studii în Franța, unde urmează cursurile Școlii Navale din Paris, în 1927 – 1928. Are numai calificative excepționale, de la toți superiorii săi, inclusiv de la amirali francezi, care spun că a făcut cinste țării sale. De altfel, președintele Franței îi acordă titlul Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare. Interesant, spune istoricul constănțean, scrie atunci o lucrare despre o debarcare în Normandia.
Se întoarce în România și lucrează sub directa subordonare a lui Antonescu, la Școala de Război, actuala Universitate Națională de Apărare. Are contre cu Antonescu, pe chestiuni administrative. „Așa făceam și eu când eram mai tânăr“, a spus acesta.
În tot acest timp lucrează, din când în când, pe nave. În 1938, de exemplu, când comanda nava „Regina Maria“, a dus la Istanbul delegația României care a participat la funeraliile președintelui Kemal Atatürk, delegație condusă de generalul Paul Teodorescu, devenit ministrului Aerului și Marinei.
Începutul războiului
România intră în război. Horia Macellariu este angajat al Ministerului Aerului și Mediului. I se opune ferm lui Antonescu, în momentul în care acesta preia Guvernul și dorește să creeze o poliție portuară.
În 1943 este numit comandant al escadrilei de distrugătoare. Este începutul marilor misiuni pe care le îndeplinește pentru marină și pentru țară, în calitate de comandant al Forțelor Navale Maritime.
„Am descoperit lucruri foarte interesante în ceea ce privește relațiile sale cu germanii. A fost de o fermitate extraordinară, nu le-a permis să-și facă de cap. La un moment dat, germanii ne priveau ca pe aliați care fac ce vor ei. El le-a spus foarte clar care este rolul lor, ce trebuie să facă la bordul navelor. Pe unul dintre ofițerii germani l-a scos de la bordul navelor. Despre el a auzit și Hitler. De exemplu, germanii cereau tot felul de lucruri. La aceste întâlniri participa și Horia Macellariu, dar întotdeauna în spatele germanului. Când acesta solicita ceva, Antonescu se uita la el și Macellariu ridica din sprâncene. Antonescu înțelegea și nu aproba cererea germanilor“, povestește istoricul Valentin Ciorbea.
Episodul submarinelor italiene
Horia Macellariu a scos o unitate din război împotriva URSS-ului în Marea Neagră. Este vorba desre minisubmarinele italiene. „Când Mussolini a fost debarcat, italienii au fost puși într-o situație dificilă. Baza era la Constanța. Aveau cinci submarine în Marea Neagră, în Crimeea și în Constanța. Au simțit că se schimbă lucrurile și au spus că nu merg pe mâna lui Mussolini. S-au dus la Horia Macellariu, care i-a luat sub aripa sa, a ridicat pavilionul românesc și a pus santinele. Germanii au spus că submarinele le aparțin și au vorbit de trădare. Macellariu nu a cedat“, spune Valentin Ciorbea.
„Operațiunea 60.000“
Cel mai mare merit al contraamiralului Horia Macellariu este „Operațiunea 60.000“. Este vorba despre retragerea trupelor din Crimeea. Erau staționați acolo circa 125.000 de militari români și germani. Aceștia au fost îmbarcați pe nave românești și nave germane, unele aflate sub comanda lui, altele sub comanda unor germani. Pe lângă ei se aflau și civili care doreau să plece de acolo, dar și diverse bunuri. Au fost două săptămâni de curse non-stop.
„Nu a pierdut niciun om. I-au trecut torpile pe sub chila vaporului. O singură navă, cu pavilion grecesc, a fost torpilată în Bosfor. A reușit să ducă nava la țărm, fără nicio pierdere umană. A salvat și nava, și oamenii. Operațiunea a fost un lucru extraordinar“, spune istoricul constănțean.
Este decorat cu Marea Cruce a Ordinului „Steaua României“ și cu Ordinul militar german Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.
A salvat Constanța de bombardamentele germanilor
Un alt moment decisiv a fost 23 august 1944. Trupele germane s-au retras din Portul Constanța fără să tragă nici măcar o salvă de tun spre oraș. Macellariu discută cu viceamiralul german Brinkmann, care avea dispoziție de la Hitler să mențină Constanța sub control german. Au loc două convorbiri, ultima la bordul navei de război germane Tirpitz. Germanul este convins, iar forța lor navală s-a retras spre sud, spre capul Kaliakra Bulgaria, pentru că nu puteau ieși prin strâmtoarea Bosfor.
„Între patru ochi, am examinat împreună situația și l-am determinat să se retragă fără luptă și distrugeri, care ar fi făcut victime în populația nevinovată. (…) Deci, bătălia dintre flota germană și flota română s-a dat între mine și amiralul Brinkmann, în bateria germană Tirpitz. Pe germani i-a dezarmat marea. Dacă am fi încercat s-o facem noi, împotriva ordinelor pe care le aveam, inițiativa noastră n-ar fi reușit decât să creeze un dezastru național. Mi-ar fi fost ușor, dacă aș fi fost nebun, să ordon: Deschideți focul! Dar nici un amiral, în toată istoria războaielor navale, n-ar fi admis o asemenea soluție: să se bată în port! Dacă aș fi procedat totuși așa, probabil că acei oameni de la Tribunalul Poporului m-ar fi considerat un erou, deși în realitate n-aș fi fost decât un criminal plin de sângele camarazilor mei – puși de țară sub ordinele mele, să-i apăr, nu să-i ucid –, plin de sângele populației nevinovate, pe care trebuia s-o cruț, ca să nu mai pomenesc de mormanul de ruine în care ar fi fost transformată Constanța și localitățile din jurul ei“, scrie Horia Macellariu în cartea „În plin uragan“, care ajunge să fie publicată în anul 1998.
Un mare merit îl are și generalul Costin Ionașcu, de la Divizia a Noua. Flota Maritimă începea dincolo de bătaia tunurilor. Până la bătaia tunurilor, responsabilitatea era a Comandamentului Litoral Maritim și a celor de la uscat.
„Cei care au salvat orașul Constanța și portul sunt Horia Macellariu și Costin Ionașcu. Aceasta este realitatea. Este unul dintre puținele porturi europene, dacă nu singurul, de unde Germania s-a retras fără să distrugă nimic. În caz contrar se putea întâmpla o tragedie“, spune Valentin Ciorbea.
Repercusiunile comuniștilor
După venirea rușilor, Horia Macellariu este schimbat din funcția de comandant al Dobrogei, chiar la sfârșitul lui august 1944. Rușii se pregăteau să ceară includerea lui în lista criminalilor de război, pentru că a luptat împotriva lor până atunci, dar nu reușesc.
Tribunalul Poporului nu i-a găsit nicio vină. În 1945 este scos din rândul cadrelor militare. Pe 6 martie 1945 se instalează guvernul Petru Groza, iar Horia Macellariu se aliază Mișcării de rezistență națională, considerând, pe bună dreptate, că este vorba despre un guvern nereprezentativ, impus de ruși.
Este urmărit și prins în aprilie 1948, fiind condamnat de două ori pe viață, fără să aibă posibilitatea să se apere. Pedeapsa este comutată la 25 de ani de închisoare. Ar fi trebuit să se elibereze în 1973. Este eliberat mai devreme, în vara lui 1964, datorită unui decret de grațiere emis de statul comunist. Din cei aproape 17 ani de pușcărie, aproape 15 sunt în unicelular. 10 ani i-a petrecut în penitenciarul din Aiud, la „Zarca“, secția izolată și veche a acestuia și cinci ani la Râmnicu Sărat.
„În toată această perioadă nu a avut niciun fel de corespondență cu familia, nu știa ce se întâmplă în țară. La Râmnicu Sărat nu se vorbea absolut deloc cu ei, nu vedeau nici soarele. În plus, era obligat să stea 17 ore pe zi în pi-cioare, în celulă, de la 4 dimineața. Sunt ani de zile de tortură cumplită, cutremurătoare“, spune Valentin Ciorbea.
Este liberat în 1964. Își regăsește familia, pe soție, care divorțase între timp, și pe fată – a mai avut un băiat, care a murit de tânăr, în 1923. Fata i-a supraviețuit, a murit în 2005.
Devine, după 1964, obiectiv al Securității. Este urmărit, i se introduc turnători lângă el, toată corespondența îi este filtrată. El începe, la rândul lui, o luptă juridică pentru a i se acorda pensia de ofițer.
A trăit dintr-un ajutor de la primărie, de 400 de lei. Grijile materiale îl apasă, mai ales că fata i se îmbolnăvește și nu o putea ajuta să se trateze cum se cuvine. După circa șapte ani de procese obține pensia de ofițer, reia legăturile cu foștii colegi.
„A rămas un om cu mare demnitate. Nu a înțeles niciodată de ce a făcut pușcărie. A avut convingerea fermă că ceea ce a făcut a făcut corect și bine, pentru țară, pentru popor și pentru marină. Aceștia au fost cei trei piloni care i-au ghidat existența“, spune Valentin Ciorbea.
Moare pe 11 iulie 1989 și este înmormântat la mănăstirea Cozia.
O stradă care să-i poarte numele
Istoricul Valentin Ciorbea a propus ca o stradă din municipiul Constanța să-i poarte numele. Demersul a fost inițiat anul trecut, când istoricul avea și calitatea de consilier local municipal. Proiectul bate pasul pe loc de mai multe luni de zile. „Există o stradă care îi poartă numele în București, există una chiar în Timișoara. Poate că în viitor una din marile unități ale marinei militare va purta numele acestui brav soldat, care a avut țara în inimă și în suflet și care a dat totul pentru ea“, a conchis istoricul Valentin Ciorbea.
