Simpozionul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca, initiat si organizat de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj, si desfasurat in cadrul Universitatii Babes-Bolyai, in data de 25–26 mai 2007, s-a dorit o dezbatere stiintifica publica, in care echilibrul intre antiteze sa conduca la stabilirea adevarului istoric cu privire la cele doua tragedii marcante pentru secolul XX. In ce masura acest obiectiv a fost atins, cei interesati pot afla chiar din interventiile unor protagonisti. Aceste aprecieri vizeaza impresii "la cald" pe marginea Simpozionului, analogiile posibile dintre Holocaust si Gulag, precum si primele concluzii dupa doua zile-maraton de discutii nu de putine ori polemice.
Comunismul, sadism deliberat
Cind copiii ne vor intreba "voi ce-ati facut atunci cind toate acestea s-au petrecut?", raspunsul "tata, eu am fost la serviciu", nu va fi unul care va satisface.
Este pentru prima oara cand un asemenea Simpozion se desfasoara in Romania si, dupa stiinta mea, nu doar in Romania. Cred ca e o premiera si un act curajos sa discutam foarte deschis cum putem raporta crimele comunismului, cum putem raporta Holocaustul, fara a le compara, cum le putem discuta in cadrul aceluiasi simpozion din punct de vedere moral. Caci nu putem fi, in acelasi timp, doua persoane diferite. Dupa parerea mea, concluzia care e pe cale sa se impuna in urma acestui Simpozion este ca, in genere, atunci cand discutam despre crime atat de odioase cum a fost Holocaustul, care nu poate fi egalat ca si proiect criminal, si cand discutam despre crimele comunismului, raportarea trebuie sa fie in esenta strict morala. Pentru ca nu putem fi doua persoane diferite, cand discutam dimineata despre Holocaust, iar dupa-masa alta cand vorbim despre crimele comunismului. Ambele tipuri de crima au fost ordonate si puse la punct de sisteme politice pe baze ideologice, aduse in practica de institutii. Din acest punct de vedere cele doua tipuri de crima seamana. Holocaustul insa intrece in masura si cruzime pentru ca Holocaustul a fost indreptat exclusiv pana la nimicire totala impotriva unui popor.
Crimele comunismului au insa o alta latura stranie, trista si tulburatoare. Ele sunt tulburatoare prin actele de cruzime, de sadism deliberat. Uneori aceste crime se petreceau cu totul si cu totul nejustificat, in situatii in care nu puneau in nici un fel siguranta regimului. Ai spune ca era un rod al intimplarii, dar cercetand arhivele, cercetand modul in care s-au petrecut aceste crime, ascultand marturii, descoperi ca nimic nu s-a petrecut la intamplare. Puse treptat intr-o judecata pertinenta si atenta, crimele comunismului vor ajunge si datorita acestui factor sa poata fi judecate la fel ca si Holocaustul, crime impotriva umanitatii. Sa fie judecate ca atare, adica sa nu poata fi in nici un fel prescrise.
Nu pot sa cuantific cat de mare a fost frica in fata mortii. Daca frica in fata mortii a fost mai mare a unui evreu sau a unei persoane considerate indezirabile de catre regimul comunist. Frica in fata mortii este egala si cred ca in ratiunile noastre de a judeca trebuie sa pornim de la acest fapt. Pentru ca uneori suntem pusi in aceasta situatie. Istoria nu ne ofera posibilitatea de a masura sentimentele. Istoria ne ofera numere, ne ofera date, ne ofera descrierea unor anumite situatii. Dar istoria nu poate descrie nici dragoste, nici tristete, dar mai ales frica in fata mortii.
Cred ca va trebui sa gasim puterea sa intelegem ca va veni momentul, asa cum evreii au facut-o, ca si in ceea ce priveste crimele comunismului sa avem aceeasi judecata. Pentru ca se va intimpla si nu va dura mult pana cind copiii ne vor intreba "voi ce-ati facut atunci cand toate acestea s-au petrecut?". Treptat se acumuleaza foarte multe date si informatii in legatura cu crimele regimului comunist, cu natura lui criminala. si atunci, raspunsul "tata, eu am fost la serviciu", nu va fi unul care va satisface.
Ororile trebuie cunoscute
Trebuie continuat sa facem cunoscute publicului aceste teme, Holocaustul si Gulagul, mai ales publicului tanar (liceeni si studenti), care, in mod natural, stie mai putin decat generatiile mai in varsta.
Acest Simpozion a fost necesar, pentru ca el este un inceput in a discuta simultan cele doua crime istorice. A decurs foarte bine, s-a remarcat prin prezenta unor participanti de prima marime, ce au avut comunicari foarte diverse. Consider ca Simpozionul, tocmai prin diversitatea aceasta, isi atinge si valoarea, de la notele la discutiile teoretice, prezentate de istorici si cercetatori, pana la partea editoriala si analize statistice despre reflectia celor doua orori istorice in constiinta romanilor.
In mod evident, s-a publicat pe internet mult mai mult despre Holocaust decat despre Gulag. De asemenea, s-a publicat mult mai mult in limbi straine, atat despre Gulag cat si despre Holocaust, decat in limba romana sau in limbi din Europa de Est. Aceste fenomene au cauze clare, deoarece deschiderea arhivelor in tarile din Est s-a facut cu 50 de ani mai tarziu, dupa terminarea razboiului, pe cand in cazul Holocaustului, accesul la informatii a avut loc imediat dupa terminarea celui de-al II-lea Razboi Mondial. Sunt cauze absolut obiective ale acestei decalari. Mi se pare insa un lucru bun faptul ca, prin dezvoltarea internetului ca mijloc de comunicare in masa, se poate avansa rapid si eficient. Astfel se pot recupera ani de zile prin acest mijloc de publicare rapida si de actualizare a informatiilor. Pana cand iese o carte de sub tipar, se scurge mult timp din momentul in care autorul o incheie si o preda unei edituri spre publicare, pe cand o publicatie pe internet poate avea loc concomitent, deci direct, imediat dupa terminarea cartii. Aici trebuie avut in vedere un aspect important, urmarit si de mine, si anume sa nu publicam decat lucrari care au trecut printr-un anumit proces editorial, care au fost vazute de referenti de specialitate, desigur, cu exceptia interviurilor de istorie orala care este un material brut, publicat imediat.
Trebuie continuat sa facem cunoscute publicului aceste teme, Holocaustul si Gulagul, mai ales publicului tanar (liceeni si studenti), care, in mod natural, stie mai putin decat generatiile mai in varsta. Aceste orori trebuie cunoscute si acceptate ca atare, mai cu seama ca si in lumea de azi exista inca inchisori politice, lagare de concentrare, cum ar fi, de exemplu, Guantanamo, exista lagare in Asia si in multe alte parti ale lumii. Aceste realitati trebuie cunoscute pentru ca generatiile tinere sa fie constiente de importanta respectarii drepturilor omului.
Instrumente de referinta morala
Mi-e teama ca, deocamdata, e vorba de o comunitate academica limitata si este esential ca toate aceste valori fundamentale, valorile concordiei etice, sa fie intr-un fel sau altul transmise sistemului de educatie, prin politici publice de educatie.
Simpozionul despre Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca este inedit pentru contextul nostru. Impresia mea e ca putem vorbi de un nivel intelectual si academic foarte bun, ca exista multi specialisti care practica gandirea sociala in sens larg si care sunt conectati la dezbaterea conceptual-intelectuala din Europa si din lumea occidentala. Apreciez aceasta diversitate de opinii si de abordari, dar ceea ce mi se pare mie reconfortant este ca in acelasi timp exista un background de o claritate morala. Chiar acolo unde sunt dezbateri foarte aprinse, ele nu sunt in nici un fel asupra valorilor fundamentale si ca urmare exista un consens spontan cu privire la condamnarea morala a unor asemenea crime asupra valorilor de decenta umana, de democratie in sensul cel mai esential si, in acelasi timp, liberal al termenului, care ii uneste pe participanti. Din pacate, nu este ceva foarte tipic pentru sistemul nostru de educatie in ansamblu. Adica, daca acest tip de concordie de tip unitate in diversitate ar fi intr-adevar caracteristic pentru ceea ce se intampla la noi incepand cu scoala si continuand cu liceul si cu universitatea, cred ca am sta foarte bine, am fi o tara care s-ar numi cu adevarat civilizata. Dar mi-e teama ca, deocamdata, e vorba de o comunitate academica limitata si este esential ca toate aceste valori fundamentale, valorile concordiei etice, sa fie intr-un fel sau altul transmise sistemului de educatie, prin politici publice de educatie. La universitate, nu numai cele cu profil uman, ci si cei care studiaza politehnica sau se ocupa de afaceri ar trebui sa aiba niste instrumente de referinta morala serioasa si care sa traduca intr-o gandire juridica toate aceste aspecte etice. Este absolut important sa fim intr-un proces continuu, pentru ca discutiile acestea academice sa poata sa alimenteze forme de actiune asupra sistemului de educatie in sensul cel mai larg.
Perspectivele sunt foarte diferite si foarte multi participanti pot sa aiba puncte diferite de vedere, fiindca de multe ori e vorba de planuri diferite, perspective care se completeaza si nu se contrazic. As rezuma aici pozitia pe care am dezvoltat-o eu, si care a fost una, sa-i spunem, profilactica. Mi-am pus cumva intre paranteze reflectia aceasta care mi se pare legitima, dar in acelasi timp extrem de dificila, de natura filosofica, metafizica asupra naturii, a esentei raului. Faptul ca pot sa existe esente diferite ale raului m-a determinat sa meditez la modul in care teme din aceste discursuri care au hranit si au legitimat aceste atrocitati au ajuns in mod real sa se amestece si sa fuzioneze. A se vedea istoria noastra a ultimei jumatati de secol, dar si alte societati din lume, cum ar fi in lumea occidentala, in sfera culturii radicale care pare sa ajunga la margine, dar nu moare niciodata si in alte parti din asa numita "lume a treia". Lucrurile acestea se intampla in jurul nostru si este necesar ca ele sa fie intelese ca atare si sa se faca incercari de a le dezamorsa, cel putin de cei ce cred in valorile democratiei sau in concepte ca drepturile omului.
Toate aceste dezbateri sunt necesare si chiar extrem de utile daca avem constiinta ca ele se desfasoara pe un fond de buna credinta (exista tot timpul tendinta aceasta ca oricine aduce in discutie unicitatea si trivializarea Holocaustului prin comparatie, asemenea oameni sunt suspectati de tot felul de interese). Aceste puncte de vedere, care pot sa difere, apartin insa unor oameni cu o etica personala si profesionala probata in activitatea si in viata lor de zi cu zi si, in consecinta, trebuie sa operam cu aceasta prezumtie de buna credinta. Sunt probleme grave si foarte serioase care adesea ne creeaza dificultati, ne scurtcircuiteaza creierul, nu mai stim exact cum sa impartim si sa distingem binele de rau, dar asta este o experienta prin care trebuie sa trecem cu luciditate si sunt convins ca lucrurile se pot pune si din cealalta perspectiva si anume aceea ca nu intotdeauna discursul de apropiere a celor doua crime este pornit din intentii manipulative.
Intelegerea suferintei celuilalt
Necesitatea de a ne cunoaste trecutul in integralitatea lui, de a ni-l asuma, de a ne dezvolta capacitatea empatica pentru a intelege suferinta celuilalt si de a pune capat recriminarilor reciproce care perpetueaza un conflict generator de frustrari si de si mai multa neintelegere.
Initiativa Ruxandrei Cesereanu este una extraordinara, iar felul in care a dus-o la bun sfarsit demna de admiratie. Sa tratezi impreuna doua probleme atat de nevralgice incat si tratate separat ar suscita si resuscita ostilitati, rea credinta, ranchiune si interese tot atat de personale pe cat sunt problemele insesi de grave si de colective, iti cere mult curaj. Sa-ti si iasa, merita elogii. Au fost deosebit de bune nivelul academic, varietatea temelor si interesul subiectelor abordate de invitati. A fost foarte buna calitatea acestor invitati, fiecare dintre ei specialisti in domeniul din care si-au ales sa discute un aspect, si curajoasa buna credinta a Ruxandrei Cesereanu de a invita oameni care s-au situat uneori pe pozitii opuse in felul de a vedea lucrurile. Nu spun ca au si venit toti, dar in general, cum la buna credinta se raspunde cu buna credinta, cistigul a fost un plus de cunoastere a celor doua nenorociri ale secolului, Gulagul si Holocaustul.
Analogiile intre Gulag si Holocaust nu au avut nevoie decat sa fie amintite de participantii la acest Simpozion, fiindca importanti istorici si analisti ai istoriei secolului 20, BesanIon, Furet, Nolte, Arendt, ca sa-i numesc doar pe cativa dintre ei, le-au stabilit de mult. Ambele sunt sisteme concentrationare specifice secolului XX, secol al maselor atomizate si al industrializarii apte sa transforme asasinatul in crima impotriva umanitatii, genocid, facand posibila disparitia a sute sau mii de oameni intr-o singura zi, intr-un singur loc. Ambele beneficiaza de alibiul unei ideocratii si al unei logocratii, se ucide in ambele in numele unor idei, a unor principii. Diferentele dintre asasinatul de clasa si asasinatul de rasa s-au evidentiat si ele in numeroase lucrari de catre numerosi cercetatori. Diferenta cea mai importanta si pe care se fundamenteaza argumentatia privind unicitatea Shoah, consta in imposibilitatea fiintei de a se sustrage apartenentei sale la o rasa. Din burghez sau culac, adica dusman al poporului, poti deveni altceva, daca nu chiar prieten al poporului, in tot cazul cineva care simuleaza sentimente de adeziune. Apartenenta la rasa proprie este fara scapare. Intentia de a ucide un intreg neam capata de asemenea dimensiuni metafizice. Acestea sunt toate lucruri de mult stabilite si eu le enumar simplificand mult.
Utilitatea unui asemenea demers si mesajul pe care un asemenea Simpozion trebuie sa-l transmita opiniei publice este necesitatea de a ne cunoaste trecutul in integralitatea lui, de a ni-l asuma, de a ne dezvolta capacitatea empatica pentru a intelege suferinta celuilalt si de a pune capat recriminarilor reciproce care perpetueaza un conflict generator de frustrari si de si mai multa neintelegere. Din acest punct de vedere nu cred ca atacurile la adresa Monicai Lovinescu, simbol inatacabil pentru o imensa masa de romani, acum cand domnia-sa a parasit scena dezbaterii publice (similar cu atacul la adresa lui Mircea Eliade, produs la fel, dupa ce el iesise din viata la propriu), sunt de natura sa dezvolte empatia. Cred ca dialogul si nu recriminarile, confesiunea de buna credinta in genul "Iata ce am suferit eu, acum te rog spune si tu ce ai suferit" sunt singura cale posibila. Cind d-na Marta Petreu spune in momentul concluziilor ca gandirea Monicai Lovinescu se apropie de cea a lui Nae Ionescu, amutesti, cum se si cuvine in fata unei asemenea eenormitati si iti spui ca nu e cazul nici sa-ti mai iei ramas bun. Dar cind dl. Michael Shafir vine in ultimul sfert de ora al Simpozionului, cel consacrat peste tot in lume amabilitatilor, si o acuza tot pe d-na Monica Lovinescu de furtul unei sintagme, comite un gest de impolitete neverosimila fata de gazdele si invitatii sai, sanctionat de altfel prin mutenia de data asta a salii, care de de obicei aplauda orice "luare de cuvant". Gestul d-lui Shafir e mai grav decat denuntul calomnios al doamnei Petreu, fiindca el aduce deservicii cauzei al carei avocat s-a desemnat singur: cunoasterea in Romania a suferintei poporului evreu si raspunderea statului roman si a civililor sai pentru Holocaust.
Sunt impotriva unei justitii expeditive
Se pune problema de a ne imbogati cunoasterea, de a ne imbogati capacitatea de discernamant, atat in raport cu trecutul, cat si in raport cu prezentul. Un om care stie ce a fost cu trecutul, la modul responsabil, constient, actioneaza in prezent mai bine si nu mai repeta greselile trecutului.
In concordanta cu falsa competitivitate, am vazut un titlu in ziarul "Ziua de Cluj", care punea "Raportul Comisiei Tismaneanu vs. Raportul Comisiei Wiesel". Cred ca principalul profit, dincolo de contra-dictiile existente, pe undeva normale, atata timp cat ele se desfasoara in limitele unui limbaj urban, este ca exista un aproape consens intre cele doua rapoarte, care sunt complementare, deci nu sunt vs., nu se afla in contradictoriu.
Desigur, sunt multe critici la adresa celor doua rapoarte, de exemplu, eu sunt unul dintre criticii cei mai fermi ai raportului Tismaneanu, dar nu-i neg utilitatea si buna credinta. Am fost foarte placut impresionat de calitatea organizarii acestui Simpozion, de calitatea umana si profesionala a participantilor, de calitatea materialelor prezentate, de seriozitate, de faptul ca se depaseste printr-o asemenea actiune universitara, aca-demica, stadiul jurnalistic, simplist de a vedea lucrurile. Acest Simpozion trebuie privit ca o acumulare in timp si el marcheaza o etapa, dar o marcheaza foarte bine.
Analogiile dintre Gulag si Holocaust sunt legate de dispretul fiintei umane. Indiferent despre ce fel de om este vorba, acest om trebuie respectat pentru viata lui, pentru integritatea lui. Cred ca acest fapt este un castig al procesului de democratizare, de interiorizare a filosofiei drepturilor omului si acest lucru este universal valabil si trebuie luat in considerare atat in ceea ce priveste victimele diverselor sisteme, cateodata chiar si in ceea ce ii priveste si pe faptasi. Nu trebuie sa facem diferente intre oameni, mai ales intre oamenii care sunt victime. Acesti oameni au calitatea umana care nu-i diferentiaza. In ceea ce priveste deosebirile, aici lucrurile sunt ceva mai complicate. In interventia mea, intre altele, am incercat sa atrag atentia asupra faptului ca problema Holocaustului nu este reductibila la evenimentul in sine, care, desigur, a fost extrem de dramatic, de tragic; deci nu se reduce doar la perioada razboiului, ci este legata, pe de o parte, de un fenomen al antisemitismului care il face posibil, iar pe de alta parte, de reactiile preconcepute, de ignoranta, dupa 1989. Fenomenul Gulagului trebuie privit in diversitatea sa, pentru ca nu este acelasi lucru intre Gulagul rusesc si cel romanesc, de exemplu in ceea ce priveste durata, in ceea ce priveste extinderea s.am.d.
Exista de asemenea o diferenta foarte mare, aceea legata de faptul ca printe cei care au cazut victime ale represiunii comuniste s-au aflat si oameni vinovati de politica romaneasca din perioada celui de-al II-lea Razboi Mondial. Subliniez insa ca trebuie sa avem respect pentru suferintele victimelor, dar totodata trebuie sa privim nuantat fata de cei care au fost victime inocente si cei care au avut o parte de responsabilitate.
Un mesaj catre opinia publica este cel legat de cunoastere. Menirea noastra, a intelectualilor in sens larg, a istoricilor, a cercetatorilor, profesorilor etc., este aceea de a transmite cunoasterea noastra si as adauga, cu o anumita modestie, nu dand lectii oamenilor, ci spunand ca sunt rezultatele noastre, sunt criticabile, acceptam criticile, trebuie sa faca obiectul unor discutii, dar sunt intemeiate pe o munca de durata pe reflectie, nu sunt improvizatii, nu e simpla retorica. si atunci putem avea o audienta multumitoare si putem fi de folos celorlalti, pentru ca a cunoaste propria istorie iti imbogateste propria identitate.
Nu este vorba de a culpabiliza pe cineva, eu personal sunt impotriva unei justitii expeditive, impotriva clasificarilor abuzive. Toti oamenii trebuie sa fie constienti ca au o parte de responsabilitate.
