Presimt venind, cum am simitit de fiecare data, o noua campanie din partea „intelectualilor de vaza, a scriitorilor din Romania, satui de insultele, de calomniile, de minciunile proferate” de mine „la adresa lor”. De asta data, pe langa orfanii luptei de clasa, pe langa holocaustologii traditionale, astfel spus: orfanii luptei de rasa (R.Ioanid, Shafir, Oisteanu, Al.Florian) vor participa activistii auxiliari dintre goi: G.Andreescu, I.B.Lefter, Pippidi, Pecican, Laszlo, Totok, precum si „independentii” Gelu Ionescu, Iorgulescu, Cosasu, Marta Petreu, Liviu Antonesei. Acestia „sunt pe cale de a-mi da replica Ð finala – meritata”, „in mod organizat si concentric”. Scopul:
„Sa-l dis-tru-ga, sa-l lichideze Ð definitiv Ð pe Goma”.
Ma mai li-chi-da-se (definitiv) cineva: prietenul si colegul de celula Ivasiuc: la cutremurul din martie 1977 l-a strivit o grinda de beton;
Ma mai lichidase careva: generalul Plesita, intai chimizandu-ma pana in pragul mortii, la ei, in arestul Securitatii de pe Calea Rahovei, in aprilie-mai 1977; in exil expediindu-mi o bomba intr-o carte; tot acolo trimitandu-mi-l pe securistul Haiduc-Visan-Motu-Hirsch-Forrestier sa ma otraveasca: s-a intamplat ca Haiducu-Hirsch sa fie lichidat acum doi ani de securistii sai, iar Plesita era cat pe-aici sa arza cu tot cu casa lovita de traznet (potrivit blestemului: "Trasni-te-ar Dumnezeu!”):
Ma mai „decedase” (definitiv!) cineva, acum o luna si jumatate: procurorul Eduard. Tovarasul sa se pazeasca de a iesi in targ pe timp de ploaie: o picatura i-ar putea borteli creierul personal.
Mi se pregateste o replica-meritata? Cum: celelalte „replici” date de catre masele largi de scriitori indignati fusesera ne-meritate?
A, da, acum, fiind noi in plin an 2005, se va porni impotriva-mi o chestie inspirata de razboiului-nuclear-preventiv imaginat de Rumsfeld-Wolfowitz in Irak (de unde, dupa informatiile din presa, razboinicii preventivo-nucleari se pregatesc sa se retraga strategic, asa cum hollywoodian-strategic se retrasesera in 1975 din Vietnam).
Printre multele pacate atribuite mie – unul dintre cele maruntele: delirul de persecutie. Acuzatie in care se intalnesc N.Manolescu si C. Burtica; G.Liiceanu, acuzat de mine ca imi trimisese la topit o carte de marturii, m-a acuzat la randu-i ca sufar de mania persecutiei;
In „cadrul discutiilor prietenesti” de la 1 aprilie 1977, cand ma batuse (s-a laudat recent la televiziune cu isprava-i), apoi in vara aceluiasi an, dupa ce ma rapeau de pe strada haidamacii lui, la protestele mele impotriva „metodelor”, Plesita ranjea: "Te-am batut io? Ai probe? Te-am rapit io? Ce probe ai? Ð ia nu mai face pe persecutatu”!"
Asa cum, in 1977, in prezenta lui N. Breban, care confirma ceea ce tocmai spusesem: ca sunt asediat de Securitate, ca telefonul nu functioneaza decat pentru securistii care ne ameninta, ca X, Y, Z, semnatari ai Apelului nostru fusesera arestati si nu mai aveam semne de la ei Ð C.Burtica, senin, ma asigura: cand era diplomat la Roma „i se parea” ca e urmarit, dar nu era decat „o mica halucinatie” … – tot asa, incepand din chiar vara anului 1990 (cand Liiceanu retrasese din librarii Culoarea curcubeului) colegii, prietenii mei G.Adamesteanu, Monica Lovinescu, Dorin Tudoran ma asigurau ca „mi se pare”, iar Geta Dimisianu, in stilul Plesita: "Ia nu mai face pe interesantul, ca te persecuta Liiceanu, Sorescu, Viorica Oancea, Papahagi Ð ei, na doua carti, la cele doua sute cate ai scris – asta-i delir de persecutie!”
Pe atunci inca mai eram baiat bun, nu-mi dadea prin minte sa-i blestem pe „consolatori” astfel:
"Sa dea Dumnezeu sa ajungeti si voi in situatia mea: sa va distruga cartile editorii-prieteni ca Liiceanu, Sorescu, iar prietenii de decenii, si ei scriitori (G.Adamesteanu, Monica Lovinescu) sa va trateze de calomniatori ai bietilor distrugatori de carte Liiceanu, Sorescu Ð fiindca nu va fi deloc adevarat, suferiti de mania persecutiei!"
„Ofensiva” din acest an, 2005 face poarte dintr-un …serial. Si nu va fi prima („caci ei sunt multi, eu singur si gol….”).
Sa le re-memorez, re-numar, chiar daca unora dintre cititorii mei Ð numai pe Internet! Ð li se va parea ca ma repet. Nu va fi parere, ci adevar: voi repeta („ca o placa stricata”, vorba de tradarile Domniei Sale) „intamplari” din viata mea, cu trimiteri la Bibilie: la vinderea, la tradarea-de-frate si la (tentativa) de ucidere a aceluia: mitul Iuda si mitul Cain, impletite, rezultand, in Carpatii nostri, mitul-emblema al romanilor: Miorita.
Pe timpul lui Ceausescu am numarat si indurat) agresiunile:
1. Incepand din 1970, durand pana in 1990, 20 ani (dintre care 7 in tara), interdictia de a publica, fie si traduceri, fie si note de lectura (nesemnate) in Romania literara unde adjunct era G.Dimisianu. 20 de ani de inexistenta in limba in care scriu, romana; 20 de ani de tacere totala a numelui meu si a faptelor mele de scris Ð daca eram „tradator de patrie”…
2. In 1976 Gallimard imi publicase, in traducere franceza, a treia carte: Gherla. Impotriva ei (si a autorului, aflat in Romania) a fost pusa la cale o dubla campanie: am stire de doar doua perechi de scriitori colegi: Toiu-Balaita trimisi in Suedia in crestinescul scop de a-l convinge pe editorul Coeckelberghs sa nu editeze in suedeza Gherla Ð o carte proasta, al unui autor veleitar, lipsit de talent; Breban-Ivasiuc trimisi la Munchen, in extrem de culturalul scop de a-i explica lui No‘l Bernard, directorul sectiei romane de la Europa libera ce eroare comite cand il propune ca „exemplu” pe un netalentat ca Goma; apoi la Paris, sa le faca un desen Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca (si altora si altora), aratandu-le ca Goma este impostor in literatura si mai bine ar vorbi despre ei (Breban, Ivasiuc), adevarati scriitori. Simultan, „presa din exil”, cea scrisa la Bucuresti si tiparita la Toronto, Furstenfeldbruck-Munchen, Milano, Londra, Atena (unde Ion Brad, ambasadorul, il punea pe Dimitrios Ravanis-Rendis, fost exilat markosist in Romania sa traduca productele sale in greceste, apoi le dadea lui Ivascu, lui E.Barbu, lui Dragos-Racanel sa le retraduca in romaneste, cu indicatia: „Din presa occidentala”, trimitand la sursa: „marele jurnal elen Proini”…), sub semnaturi ca I.C.Dragan, Faust Bradescu, Michale C. Titus, Emilian, Rene Theo, Losovan (deh, da, chiar el), bravii exilati anticomunisti il puneau la zid pe Goma, cel care tradase Romania socialista a lui Ceausescu…;
3. „Intamplarea” din februarie-martie 1977: cu exceptia lui Ion Negoitescu, nici un alt coleg scriitor nu a sustinut actiunea pentru respectarea drepturilor omului Ð vorbesc de textul sau, transmis la Europa libera si in care nu era vorba de „pasapoarte” (de acelea ma ocupam eu…), ci de cultura, de literatura, de libertatea de creatie, de gandire, de expresie. Dupa moartea in exil a lui Negoitescu, prieteni de decenii ca Doinas, amici culturali ca Gelu Ionescu au pretins a fi fost cel putin coautori ai textului semnat: „Ion Negoitescu”;
4. Momentul aprilie 1977, cand Consiliul Uniunii Scriitorilor a hotarat sa excluda un membru aflat in ghearele Securitatii, arestat, amenintat cu o condamnare pentru tradare (eu fiind acela) Ð astfel totalizand trei campanii Ð aparent pasive, dar cat de active, atat prin vorbe-vorbe ale lui Desliu, Jebeleanu, Bogza, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Zigu Ornea…, cat si prin scrisul la gazete: Ivascu, Piru, Zoe Busulenga, E.Barbu, Baran, Dan Zamfirescu, Sararu, Dobrescu – si altii, si altele…
5. In 1979 imi aparuse la Seuil, Paris, in traducere franceza, volumul de marturii Le Tremblement des hommes (Cutremurul oamenilor, 1977); tot atunci fusese infiintat la Paris CIEL (Comitetul Intelectualilor pentru o Europa a Libertatilor Ð presedinte: Eugene Ionesco). De la Bucuresti a fost dezlantuita o „campanie totala” impotriva „dusmanilor Romaniei”, atat in presa din tara, prin E.Barbu, Mihnea Gheorghiu, Zoe Busulenga, Ivascu, C.V.Tudor, Baran, Herivan, acad.Condurachi s.a…Deci si impotriva mea, ca cel care il manipuleaza pe Ionesco, „un gagarist si un betiv inconstient”, scria Dan Ciachir, in Saptamana barba, citat cu sfintenie 11 ani mai tarziu de catre ucenicul sau intru spiritualitate ortodoxa, Buduca, in „reportajul” sau de la Paris.
Fatalitate: in acelasi moment, vara anului 1990, pe langa retragerea din librarii a variantei originale, in romaneste, a volumului de marturii Culoarea Curcubeului (Le Tremblement…), la Paris, Liiceanu, in pauzele filmarii lui Eugen Ionesco, fiind in vizita la noi, s-a indignat ca de votul unui asemenea „inconstient” Ð Ionesco! – a depins excluderea din conducerea Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului din Romania a unui om cu meritele lui Mihnea Berindei… A fost pus la punct de sotia mea, Ana, de n-a mai scos un cuvant pana la moarte. Monica Lovinescu m-a terorizat la telefon o saptamana intreaga, intai rugandu-ma sa nu care cumva sa-i povestesc lui Marie-France „intamplarea”; apoi acuzandu-ma ca eu inventasem „acea poveste”, desi in aceeasi seara dansa imi spusese ca Liiceanu o relatase si la ei si ca era disperat, negasind cum sa repare gafa…
Dupa aceste (doar) cinci dis-tru-geri, o intrebare retorica: dintre colegii si prietenii mei de atunci a existat vreun scriitor (in afara de Negoitescu) sa se declare solidar, nu cu pacatosul de Goma, ci cu principiile pe care le propusese pentru a fi aparate Ð dealtfel deloc originale: polonezii, ungurii, cehoslovacii, chiar si rusii!, le enuntasera…
Deci, dupa 20 de ani de tacere fortata, incepand din 1990 am putut – in sfarsit Ð sa public in Romania, in romaneste…
6. …pana in 1993, cand, ca raspuns al unei scrisori publicate in Timpul, in care ma plangeam ca editorul Liiceanu retrasese volumul de marturii despre 1977, il depozitase, mintindu-ma ca absenta lui de pe piata se datoreste numai…distributiei deficitare, iar in 1993 trimisese la topit tirajul depozitat.
Scriitorii colegi si prieteni ai mei care suferisera cumplit de cenzura comunista, de topirea cartilor, in loc sa ia partea victimei (ori curajosi ca la noi, pe plaiurile dealcaletice, sa taca intelepteste), au deschis foc concentrat asupra mea, acuzandu-ma ca il calomniez pe intelectualul editor Liiceanu, distrugatorul de carte.
Astfel, a fost pusa la cale o veritabila campanie de presa impotriva mea Ð repet: victima! Ð organziata de Liiceanu, G. Adamesteanu, cu sfaturile-pretioase din umbra ale Monicai Lovinescu, avand ca tribuna-megafon: revista 22;
7. In 1995 Ð mi-am declarat candidatura la Presedintia Romaniei. Dupa cum orice alfabetizat intelegea, anuntarea candidaturii era o provocare (in sensul de stimulare a altora dintre ai nostri, avand fibra de om politic), Programul fiind un text utopic-prezidential, nu realist-primarial (ca al lui Constantinescu), nici … inexistent (altfel rezistent) Ð cultural (N.Manolescu). Reactiile nu au intarziat, numai ca, surpriza: ele au pornit nu dinspre dusmanii traditionali, comunistii-securistii, ci dinspre aliatii naturali: Horia Rusu si C.Coposu! Abia apoi au inceput a latra scinteistii (nascuti, nu facuti) ca C.T.Popescu, C. Stanescu, Felicia Antip si alti dragi-tovarasi. Dupa cele „politice” au inceput culturalele, prin C. Tarlea (!), prin „arheul natiei”, Pruteanu; tot atunci s-a trezit Alexandru George sa faca el ordine in „terminologie” (disidenti, opozanti, rezistenti) si tot a schimbat macazul: fulgerator am devenit (cauta… candidatura cu care il concuram pe Manolescu) autorul care stapaneste „Arta exasperarii cititorului ” – in Romania literara a jupanului, unde tocmai aparuse un extemporal semnat de o Romanita, intitulat „Cenzura scrie proza” (proza scrisa de cenzura: Ostinato);
8. In 1997 mi-a aparut la Nemira Jurnal I-II-III. Dan Petrescu, ingrijitorul editiei, l-a invitat la lansare si pe Pruteanu. Arheul a atacat Jurnalul in maniera numaiovorbasatispun-ica: „Citisem spalturile anul trecut (…) e o carte doldora de resentimente (…) elucubratii (…) cand il numeste pe Gabriel Liiceanu (…) un Leonte Rautu”…
Insa atacul general a fost anuntat prin trambita Monicai Lovinescu in 22, cu textul semnat de dansa, cel conceput de Liiceanu si de Adamesteanu, negociat la telefon – incheiat cu:
„Imi pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma”.
Pe data s-au napustit: re-Pruteanu, re-Stefanescu, Grosan, Buduca, re-Adamesteanu, (la televiziune, la emisiunea lui I.Sava s-a dovedit a fi macar verisoara a lui Pruteanu; „Nu l-am citit (Jurnalul), dar e plin de calomnii”), Andrei Cornea, D.C. Mihailescu, Ioana Parvulescu, C.Teodorescu, Paruit, Iorgulescu, Zaciu, Bianca Marcu Dumitrascu-Balota. In esalonul doi Simus, Borbely, Angela Marinescu, Val Condurache… au „contribuit” si ei dupa puteri la apararea literatorilor romani de „acuzatiile calomnioase ale lui Goma”;
9. In 1998 a izbucnit „Scandalul Caraion”. La semnalul (tacut) al Monicai Lovinescu, sonorizat de inenarabila Jela, toata floarea cea vestita a inteligentei romane s-a napustit asupra unui mort care nu se mai putea apara. S-au incrancenat atunci asupra „turnatorului” Caraion mai cu seama aceia care fiind ucenici ascultatori ai adevaratului turnator de puscarie Ivascu, ai politrukului cekist Paul Georgescu, traversasera Iepoca Ceausecu „intelept”, pe burta in patru labe, nefacand compromisuri… decat din cele care nu se vad negru-pe-alb (Sorescu) „uitate” (ca N.Manolescu: coautor al detestabilei Literatura romana de azi. 1965).
M-am amestecat si eu Ð si am fost re-pedepsit: adulti la un fel de colocviu, oameni de litere romani au hotarat: cea mai eficace masura pentru inchiderea gurii-mari a lui Goma este tacerea. Asadar despre Goma sa nu se mai scrie nimic Ð nici de bine nici de rau. Goma trebuie sa ne-existe. Cuvantul de ordine a fost dat tot de Monica Lovinescu sub forma: "Goma e contestat"
Si contestat am fost – in/prin tacere. Au protestat impotriva acestei „masuri”, in scris, doar Vasile Baghiu; a ignorat masura doar Liviu Ioan Stoiciu: el mi-a propus o colaborare la Cotidianul, iar Cristoiu, pe care l-am atacat din primul text propus, a fost de acord!
10. In 2000 a fost „re-ales” Iliescu. Aproape toata intelectualitatea romaneasca a semnat Apelul: „pentru democratie, impotriva dictaturii” Ð citeste: in favoarea lui Iliescu Ð democratul… Am scris atunci un text: „Sa fie desfiintat electoratul!” in care aratam pe puncte cat de orbi, cat de mereu-oportunisti erau directorii-de-opine ai tarii: Manolescu, Liiceanu, Plesu, Doinas, Blandiana, Doina Cornea, Adamesteanu, G.Dimisianu, Stefanescu, I.B.Lefter… Drept care scriitorii de la Romania literara, curajosii anonimi adunati in celula de partid „Cronicar” au amenintat consora (sic) Vatra, cu un proces Ð pentru publicarea lui Goma, si, in cel mai curat stil comunist, atrasesera atentia ca revista este finantata de Comitetul judetean pentru cultura…
Ajuns pe pragul celei de a 11-a agresiuni, ma opresc, sa-mi trag sufletul. Pentru ca nu am insirat toate magariile, toate porcariile, toate loviturile pe la spate publicate in 22 (de Barbaneagra, de Mircea Martin). In buna si neaosa traditie autohtona fosta prietena, sefa revistei mi-a refuzat (tacand) cuvenitul drept-de-replica – imitata, peste ani de alt fost prieten; Liviu Antonesei in chestiunea unui articol mincinos, obraznic, analfabetizator al inginerului drepturilor omului, Gabriel Andreescu.
11. Pentru aceasta campanie de pedepsire a mea semnele prevestitoare s-au aratat in toamna anului trecut, 2004, dupa ce am anuntat in presa ca ii dau in judecata pe 13 securisti, precum si pe I.Iliescu, presedintele in exercitiu. Acuzatiile formulate impotriva securistilor, cu deosebire a lui Plesita, ar fi trecut neobservate (ca toate esentialele-la-romani), daca lui Iliescu, pe langa multele si extrem de gravele fapte enumerate in Plangere, nu i-as fi pus in spinare si binecuvanatrea (inalt-prezidentiala) data „Comisiei internationale” ocupandu-se de „Holocaustul in Romania”. Asadar, acuzatiile succesive de „tradator de patrie”, de „lipsit de talent”, de „calomniator al intelectualilor nostri de varf”, au fost, pana la noi dispozitii, lasate la o parte si re-activata cea de „antisemitism” lansata de Ed.Reichman (in 1986), de R. Ioanid, in 2002, de Shafir tot cam pe-atuci.
Replica a intarziat doua luni (timp necesar pentru copierea intocmai si invatarea pe de rost a directivelor Wiesel), dar si cand a venit..
Sub semnatura indispensabilului, inevitabilului, inenarabilului A. Oisteanu si publicata – unde in alta parte decat in 22, condusa de inconturnabila, incompresibila, indivizibila, Gabriela Adamesteanu, veterana in campaniile, trei, impotriva mea. Acela (indispensabilul oistean), deplora, cu durere, evidenta, pentru el si ai sai: desi Goma, autorul eseului Saptamana Rosie este antisemit Ð doar a scris-o, in Observatorul lui I.B. Lefter, falsul lui R. Ioanid evanghelistul Ð cartea insasi nu cade sub prevederile Ordonantei cu care Tesu umbla tot timpul in gura.
Am trimis la redactia revistei 22 un drept la replica, sperand ca, din 1995 (cand un text in care contestam valoarea de candidat la presedintie a lui E. Constantinescu, afirmam aproximativ: „N.Manolescu, alt candidat, nu mai moral, dar cu o inteligenta cat de cata – iar G. Adamesteanu l-a pus pe al meu la murat, pana cand au fost scrise replicile lui Constantinescu, Manolescu, Zoe Petre), trecand Ð spuneam Ð 10 ani de cand mi se refuzasera alte trei-patru drepturi (sic), mi-l vor publica pe acesta. Ei bine, m-am inselat si de asta data: nu avem dreptul sa public nici in 22, periodic proprietate a clanului Adamesteanu, slujnicit (a) cu temenele de Rodica Palade si, pana mai deunazi, cu suportul teoretic (sic) al lui Gabriel Andreescu, inventatorul chibritului cu fosfor la ambele capete si a „filosofiei disidentei la roman”, altfel industrias al drepturilor omului minoritar – in Romania. In disperare de cauza – starea permanenta de la complotul provocat de ukazul Monicai Lovinescu; „Goma e contestat!” – am trimis prin e-mail textul catorva persoane Ð „pentru informare; l-am trimis si la Ziua, unde, in cele din urma, a aparut. S-a bagat in vorba si „politologul” Dan Pavel care si el ma tratase de „antisemit” Ð de asta data cu folos pentru mine: a recunoscut ( si ramane singurul!): nu imi citise textele considerate „antisemite”.
12. Se vede ca acuzatia: „antisemit” nu a fost considerata de Manolescu and ManoLeii suficient de …productiva – decat in asociere cu altceva. „Altceva” Ð ce?
Ceva care abia se intelese din baiguiala lui C.Teodorescu, recenzand in Cotidianul Culoarea curcubeului, marturie aparuta in februarie la Polirom (de mirare: in urma cu zece ani acelasi intelesese ce e volumul, ba ma aparase de C.T.Popescu). Era „ceva cu dosarele de securitate”, insa, ca tot Ð esecul autoamnezic, ManoLeul Teodorescu o uitase-pierduse, ramandu-i ceva-ceva in genul „Goma, scriitorul turnatorilor” … formulare bunisoara, fiindca repeta acuzatiile neturnatoarelor emerite Bianca Balota si Getei Dimisianu, insa nu destul de buna: nu se exprima limpede, taios.
A fost trimis in prima linie limpede-taiosul exprimator Gabriel Dimisianu.
„Cine pe cine acuza?” isi intituleaza Eternul Adjunct al Romaniei literare luarea la cuvant din 27 iulie-2 august 2005.
Nici ca se poate un titlu mai potrivit unui astfel de product semnat de un asemenea producator: Gabriel Dimisianu. Parafrazandu-l, se poate scrie Ð exclamativ, nu interogativ:
„Cine pe cine acuza!” Ð citeste: „Dimisianu pe Goma!”
Uluitor la condeierii literari dedati si la publicistica: mai intai si mai intai ei raman in plina fictiune (artistica), nu se lasa trasi-impinsi in publicistica-gazetareasca (sic). Dispretuind suveran (de unde le va fi venind dispretul? Dar suveranitudinea? Nu cumva din exercitiul de decenii al scrisului crancen realist-socialist?) Decurgand din prima „calitate” Ð fictionarismul in totul , in toate Ð igonorarea (si ea, suverana a adevarului, autorul isi imagineaza ca un articol se asterne pe hartie exact asa cum se confectioneaza o recenzie (fatal subiectiva), un roman (cum altfel decat expresie a subiectului narator?) Din acest motiv „neopublicistii” dintre scriitori exerseaza aceasta meserie, gazetaria (si grea si functionand – in principiu- dupa un cod moral) in stare de levitatie: pentru ei nu exista realitatea sol, cel calcat totusi cu augustele lor membre dindarat, doua: numita citire a textului comentat-atactat, si cinstit citare din obiectul cu pricina. Si nu exista morala (mamito!).
Citez din G.Dimisianu:
„Efectele darii pe fata (partiale) a dosarelor de la Securitate imi par a fi deocamdata acestea: modificarea in negativ a imaginii unor fosti oponenti sau a unor victime ale regimului comunist, pe de o parte, iar pe de alta parte exonerarea de raspundere a persoanelor care au exercitat persecutii politice, care au pus la cale si au infaptuit represiunea”.
Perversa intorsatura a condeiului. Asadar acesta Ð nu altul Ð a fost efectul: „modificarea in negativ a imaginii unor fosti oponenti…”
Ca si cum nu Romania literara deschisese campania impotriva lui Caraion („oponent”, nu colaborationist Ð ca Manolescu, Dimisianu, Stefanescuu, Toiu, Silvestru, Pardau, Baran, rezemandu-se „documentar” pe dosarele gratios oferite de Traficantul nr .1 al dosarelor, securistul Pelin; ca si cum nu Manolescu il invitase pe Iliescu, „omul cu O mare” imediat dupa Mineriada Sangeroasa (13-15 iunie 1900), pentru a fi spalat de sange in cea mai prestigioasa publicatie culturala a Romaniei; de parca nu acelasi Manolescu il invitase pe Voican Voiculescu-Sturdza, supraseful Securitatii, in decembrie acelasi an, sa-si publice „dosarul de securitate”, prezentat de „redactie”, in termeni de un analfabetism si un taratorism demne de epoca lui Ceausescu; ca si cum nu Manolescu si Dimisianu publicasera in numarul 41 din oct. 1998, textul „Securitatea despre Romania literara” sunb anuntul ” DOCUMENT” Ð din el cititorii afland ca cel mai darz anticomunist din redactie fusese … Vasile Baran!
Dar G.Dimisianu continua:
„Unui Eugen Florescu, de pilda, satrapul ideologic al erei ceausiste, i se asigura, dupa '89, un incapator fotoliu de parlamentar (…) in timp ce Doinas, Uricaru, Buzura sunt lapidati moral. Nu este insa vorba numai de ei. O rea imagine a lumii intelectuale in general si a lumii literare in special, a comunitatii literare este cultivata cu insistenta (de vazut si ce scrie Alex. Stefanescu in R.L. nr.19, despre demonizarea Uniunii Scriitorilor), acolo in acele medii, ingramadindu-se, s-ar zice, relele naravuri, din trecut si azi: lasitatea, egoismul, meschinaria, oportunismul, tradarea, colaborationismul si poate, in cel mai bun caz, revolta literara, cine acuza, cine judeca? (…)
Din pacate, cateodata, chiar fostii disidenti autentici se angajeaza pe aceasta partie din reflex de singularizare sau din cine stie ce alte motive. Sau pentru a le palti confratilor de condei cine stie ce polite”.
Dupa ce si-a legitimat zicerea prin trimiterea la reperul multifunctional Alex. Stefanescu, G.Dimisianu ataca frontal:
„Cazul lui Paul Goma e prea bine cunoscut. Iata si recent: intrebat, in „Jurnalul literar”, ce parere are despre declaratiile noi ale odiosului general Plesita, omul care il maltratase in inchisoare, trece de el repede, in restul imensului articol luandu-i la refec pe Monica Lovinescu, pe N.Manolescu, pe Tepeneag, pe Iorgulescu, pe Buzura etc.etc. Cu ei are mereu ceva de impartit Goma si parca mai putin cu Plesita, care scapa, ca sa zic asa, cu fata curata, mai curata, oricum, decat a colegilor de literatura.”
Din citatele produse reiese ca G. Dimisianu este doar un pion in trupa aratatoristilor-in-sens-invers. Din recenta haita fac parte, atat fosti activisti, securisti de meserie, care inainte de decembrie 1989 slujisera Scanteile generale, cu pana si cu limba lor devotata – aici intra si Pelin dar si C. Stanescu, si pionierul pe atunci C.T. Popescu – deasemeni intelectualii patriei, directorii de constiinta, scriitorii rezistenti prin cultura, grijulii cu pastrarea virginitatii breslei, deci cu supravietuirea cadavrului numit Uniunea Scriitorilor – si, neaparat, cu Fondul Literar! Cei din a doua categorie ar fi indignati sa afle ca ii pun alaturi (dimpreuna) cu tovarasii cinstiti din prima, insa prin ceea ce scriu de la o vreme acolo le este locul. Unde vor fi vrand sa-i pun dupa o asemenea ignonimie? – re-citez din G. Dimisianu – subliniind:
„Cu ei are mereu ceva de impartit Goma si parca mai putin cu Plesita, care scapa, ca sa zic asa, cu fata curata, mai curata, oricum, decat a colegilor de literatura”.
Asa, deci: eu il scot pe generalul Plesita „cu fata mai curata decat a colegilor de literatura”! De parca nu eu il zugravisem – primul (si ultimul) in Culoarea curcubeului si in Soldatul cainelui. De parca nu eu – singur-singurel, fara ai mei „colegi de literatura” – i-as fi dat in judecata pe 13 securisti printre care generalul Plesita. Oricum, intre scriitorii care s-au declarat indignati de „prestatia televizuala” a lui Plesita nu am intalnit numele lui G. Dimisianu; nici al lui N. Manolescu; nici al lui Buzura, nici al lui Iorgulescu, nici al lui Gelu Ionescu, nici al lui Cosasu, nici al lui Dinescu, nici al Blandianei, nici al Adamestenei – ce sa mai vorbesc de al lui Liiceanu, Plesu, Patapievici – acestia fiind, dupa afirmatia lui G. Dimisianu, „colegii de literatura” ai mei!
„Colegi” care nu au scos un cuvant de protest, in 1970, cand fusesem interzis; care nu au protestat cand, arestat fiind, fusesem exclus din Uniunea Scriitorilor – de ei, scriitori, de ei, colegi ai mei! – in schimb s-au indignat foarte pentru ca aratasem adevarul despre ei, despre tradarile lor, despre colaborationismul lor – dinainte si de dupa decembrie 1989; „coleg de literatura” al meu Liiceanu, cel care mi-a distrus Culoarea curcubeului? Colegi Ivasiuc, Breban, Toiu, Balaita, Fanus Neagu, Baiesu, Cosasu? Coleg(e) de literatura Monica Lovinescu si Gabriela Adamesteanu, luand partea notoriului editor-distrugator de carti, in schimb tratandu-l pe autorul uneia dintre ele (eu) de calomniator? Coleg de literatura N. Manolescu, cel care mi-a interzis accesul in Romania literara prin editorialul de pomina „Adio, domnule Goma”? Colegi de literatura literatorii romani care au fost de acord sa fiu inmormantat in tacere, ba au dat si ei o mana de ajutor la aceasta actiune… literara?
Cum de poate Gabriel Dimisianu sa insire atatea neadevaruri strigatoare la cer doar in cateva randuri?
De ani de zile vor fi framantat ei (cei din „nucleul” de la Romania literara) chestiunea: cum sa faca ei, cum sa dreaga pentru a-i da peste bot in primul rand lui Goma (care a facut ceva inchisoare, a fost oarecum persecutat)?; in al doilea fostei lor protectoare: Monica Lovinescu? Acestia, „fugitii” – cum ne spuneau Zaciu, Breban si alti ardeleni – le reprosasera mereu ca sub Ceausescu nu miscasera, nu se revoltasera, nu fusesera adevarati scriitori, multumindu-se cu ascultarea Europei libere si cu declaratia declamata la bucatarie – in gand: „Ziceam ca rezistam”… "Dar insasi Doamna Monica ne indemna sa rezistam prin cultura – de la o vreme si-a schimbat discursul, s-a intors impotriva noastra, a adevaratilor rezistenti, cei prin cultura"…
Rezultatul dezbaterilor: organizarea unei actiuni – discret, eficace, data fiind natura umana si mai ales recenta… „informatita”, rezultat al „dosaritei”.
Rezistentii prin cultura au operat o diversiune dintre cele mai murdare, mai ticaloase: ei, nu „unii disidenti”, au inversat termenii. Ei, amorfii, nevertebratii, ei, analfabetii moral, ei, campioni ai suprematiei esteticului, demascati, criticati, aratati a fi ceea ce au chiar fost: colaborationisti ai Terorismului Comunist, au adoptat tactica hotului care, prins, zbiara: "Hotul! Hotul!!", aratand spre pagubas-pagubos. Cei din Clanul Manolestilor nu mai suporta reprosurile, invinovatirile si, ca ultimii paraciosi ai clasei, arata spre „colegul” batut, pretinzand ca acela este vinovat. Astfel au inceput a fi banuite victimele (adevarate, nu cele unse de Iliescu-Magureanu, inzestrate cu certificate de rezistent) si nu calaii – cei adevarati: securistii, activistii, precum si colaboratorii de buna voie cu Aparatul Infam – acestia, sub pana unor hoti-urlatori cica ar fi victimele!
O buna parte dintre scriitorii dovediti ca informasera intr-o imprejurare sau alta Criminalul Organ sunt, daca nu de-a dreptul aparati, atunci sigur „explicati” (citatii de G. Dimisianu: Doinas, Uricaru, Buzura – la care ii adaug pe fostii mei colegi de inchisoare, de domiciliu obligatoriu: Marino, Balota), in timp ce Raul cel mare, adevaratul Rau vine de la unul, Goma, el ii „injura” fara contenire, fara alegere, nu pe Florescu, nu pe Dulea (pe care el, Goma nu-i cunoscuse – in schimb ii cunoscuse – si-i injurase – pe Ghise, pe Vasile Nicolescu, pe Gafita, pe Dumitru-Dumnezeu – pe Ceausescu), ci doar pe „cei buni”… – in ce scop?
Lumina vine de la Stefanescu-Bezna:
„Demonizarea Uniunii Scriitorilor”.
Concluzie care nu asteapta decat sa fie trasa (de coada): demonizatorul Goma nu este decat un „scriitor al turnatorilor” (apud recentul C. Teodorescu), un fost-fals-rezistent, devenit un aparator (macar… favorizator), de ce nu complice al „odiosului general Plesita”! – de pilda.
Insa tot de pilda sa raspunda G. Dimisianu cand anume l-a descoperit el pe odiosul general:
– in vara anului 1977, cand i-l povesteam lui Mazilescu si lui Raicu Ð si lui Dimisianu?;
– in vara anului 1977-78, cand il povesteam jurnalistilor occidentali, iar darile de seama ale lor erau preluate, pe larg, de Europa libera?;
– in 1978-79, cand eu insumi citeam la Europa libera fragmente din cartea de marturii Culoarea curcubeului Ð Cutremurul oamenilor?;
– in 1990, din volumul editat-retras-distrus de Liiceanu Ð dar recent in Romania literara? (de… Alex. Stefanescu)?
Intrebare legitima, fiindca „manoletii din grupul Romania literara” par Ð si chiar reusesc sa fie! Ð informati despre „odiosul Plesita” abia in februarie 2005, din volumul-decapitat de Liiceanu II al lumii editoriale romanesti, Lupescu, directorul Polirom, de la o vreme si administrator al Cartii romanesti, unde si l-a ales adjunct pe N. Manolescu.
Oricum: a 13-a campanie organizata de „colegii mei, scriitori” nu ma va lua prin surprindere, nu ma va mira, nu ma va indurera:
In majoritate, „colegii mei, scriitori” sunt ceea ce calomniatorul de mine scrisese inca acum 27 ani, in Cutremurul oamenilor Ð Culoarea curcubeului: persoane fara coloana vertebrala, fara caracter, fara convingeri, „Compromisul fiind meseria lor” (Manolescu isi intitulase extrem de inteligent o emisiune: „Cultura este meseria mea”).
In rest, fireste, cu totii: geniali.
Sa fie Ð la ei, acolo.
