Oricat ne-am crede de educati, rafinati, stilizati, virtuosi etc., aproape toti suntem robi ai faptelor noastre nesatule, mereu suntem stapaniti de dorinti ce clocotesc in fiinta noastra.
Iata cat de adevarat prezinta Voltaire dorintele omului ce fierb in el ca intr-o oala cu apa pe foc: Nici apa care clocoteste-n vale/ Umflandu-se pe margini, dand in foc,/Asemanare n-are mai deloc/Cu ale voastre tainice dorinti/Ce peste tot va urmaresc fierbinti („La Pucelle”).
Dupa un cuvant foarte potrivit din vechile cazanii, dorintele sunt adesea pofte nesatule, carora aproape toti oamenii le slujesc ca niste robi. Putini dintre noi au sperante, visuri, idealuri (pe care eu le-am asemuit, intr-un gand mai de demult, cu o vanatoare de pasari zburatoare cu mana – dar nu numai vrabii, ci, mai ales, pescarusi albi, plutind pe aripi, deasupra marilor).
Aceste porniri nesatule, dorinti care ne fac robi ai pantecelui si ale celor de sub el (dupa o expresie tot dintr-o carte veche ortodoxa) alcatuiesc doar viata noastra trupeasca, animalica, coborandu-ne jos-jos de tot, si nu ne lasa sa ne ridicam si in lumea metafizica, acolo unde omul isi poate gasi lumina, frumusetea cea negraita a fiintei sale. Da, cum spune Voltaire, in versurile reproduse mai sus, toti suntem ca o oala in care clocotesc dorinti fierbinti – si nu stim sa vanam cu mana pasari zburatoare! (Eu insumi am vanat cu mana cativa pescarusi plutind pe aripi deasupra marilor. Nu mint!)
