"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate ca a lor este imparatia cerurilor"
(Matei, 5; 4)
Unul dintre cele mai tragice episoade ale genocidului comunist din Romania – "reeducarea" prin tortura, denumit si "Fenomenul Pitesti" – a devenit in ultimii ani, subiect pentru carti cu caracter memorialistic, dar si de studii si manifestari stiintifice orientate spre descifrarea aspectelor istorice, politice si psihologice ale dramelor petrecute in inchisorile comuniste.
Ca unul care am trecut prin cumplitele incercari ale "reeducarii" dar si ca om de stiinta, imi propun in cele ce urmeaza sa fac unele precizari asupra cauzelor si responsabilitatilor aferente fenomenului Pitesti precum si a consecintelor acestuia pentru actualitatea romaneasca de azi.
Reeducarea prin tortura – succinta rememorare a faptelor
In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii initiaza o actiune de "reeducare" a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari "pentru activitate legionara" desfasurata in perioada 1940-1948. Acestia infiinteaza o organizatie cu scop de "reeducare" denumita "Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste (ODCC)". In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la "reeducarea" condusa de Bogdanovici, se declara nemultumit de modul "nesincer" in care isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.
In primavara anului 1949, sunt transferati, de la Suceava la penitenciarul Pitesti, 80 de detinuti, printre care si majoritatea celor care participasera la "reeducare". Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolski, adjunct al ministrului de Interne, actiunea intra intr-o noua faza.
Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in camera "4 Spital", o celula foarte mare, cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de "reeducati", dupa o invitatie la "reeducare" adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri de la priciuri. Are loc o confruntare disperata, in care, la un moment dat, balanta inclina de partea "rezistentilor". In acel moment, intervin gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore, ii masacreaza literalmente pe cei care se opun reeducarii, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.
"Operatiunea 4 Spital" – seria I (vor urma si alte serii) reprezinta inceputul unui cosmar care va dura 3 ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studentii "reeducati". Supravietuire, cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate ("demascarea exterioara") si a dezvaluirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (Credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) in scopul terfelirii acestora ("demascare interioara").
La 25 ianuarie 1950, urmeaza seria a II-a la Camera 4 Spital, in care am fost "tratat" si subsemnatul, ce port si acum, dupa 58 de ani, amintiri de la loviturile lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti.
Pe parcursul tragic al "reeducarii" prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a soartei, unul dintre primii ucisi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducator al "reeducarii" de la Suceava.
"Reeducarea" de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin "reeducare", in iunie 1950. Apoi la Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, "operatiile" de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Tanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa batai salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor. Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de "reeducati" trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) s-au opus pe fata, nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist, care a organizat si supervizat "experimentul" Pitesti, a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus.
La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti incepe procesul lotului Turcanu, care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de "acte de teroare in grup", "crima de uneltire contra securitatii interne" si "inalta tradare". Toti cei judecati sunt fosti legionari care "isi recunosc" la ancheta faptele pentru care sunt incriminati. Nu exista inca elemente certe privind atitudinea acuzatilor din timpul procesului, in special ultimul lor cuvant. Trebuie precizat ca, alaturi de Turcanu, Popa Tanu si alte capetenii ale ODCC, care n-au fost niciodata torturati in timpul "reeducarii", in acelasi lot se afla studenti care au devenit tortionari numai dupa ce au fost supusi unor indelungate chinuri (Voinea Octavian, Pop Cornel, Popovici Cornel s.a.). sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar sentinta din 10 noiembrie 1954 ii condamna la moarte. La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot.
La data de 22 iunie este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile, din acelasi lot, in timp ce sentintele de condamnare la moarte ale lui Popa tanu si ale altor 4 condamnati sunt comutate in "munca silnica pe viata". Printr-un alt proces, incheiat prin pronuntarea sentintei din 16 aprilie 1957, sunt condamnati 5 ofiteri de Securitate si directori sau functionari ai penitenciarelor unde a avut loc "reeducarea", pentru "favorizarea actelor de teroare si pregatire de acte uneltitoare" (de fapt, ei condusesera concret actiunile criminale la Pitesti si Gherla).
Nici unul dintre cei 5 ofiteri condamnati nu si-a ispasit pedepsele. Este demn de remarcat ca dintre detinutii care au fost capetenii ale reeducarii, Fuchs si Steier nu au fost judecati niciodata pentru crimele la care au fost partasi si nici Alexandru Nicolski, Marin Jianu si Nemes, generali de Securitate – trei dintre cei mai importanti organizatori ai experimentului Pitesti.
In anul 1957, Securitatea organizeaza un al doilea proces al "reeducarii" (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti, in anii 1949-1952, asupra Miscarii Legionare care ar fi organizat intreaga actiune in scopuri de spionaj (?) precum si spre a sabota "opera de reeducare a detinutilor". Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand, in cursul procesului, ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii. Cu toate acestea, intregul lot, de 8 acuzati, a fost condamnat la pedepse intre 15-25 de ani munca silnica. Cei condamnati, impreuna cu alti 6 detinuti considerati de Securitate ca foarte periculosi, sunt apoi transferati la Jilava, unde sunt literalmente ziditi in celule de exterminare special amenajate, unde isi vor gasi sfarsitul 6 dintre ei, datorita tuberculozei si diareei deshidratante.
Trebuie facuta precizarea ca actiunile criminale ale "reeducarii" au fost indreptate in principal impotriva studentilor romani angajati in eroica lupta de rezistenta anticomunista. Prabusirea multora dintre acestia, in urma torturilor fizice si psihice inimaginabile, la care au fost supusi, a fost temporara, aproape fara exceptie ei revenindu-si la conditia de luptatori curajosi impotriva tiraniei comuniste.
Contextul istoric si politic al aparitiei fenomenului Pitesti
Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx si Engels si publicat in anul 1848 la Londra, deschide drumul unui lung sir de scrieri care, de-a lungul deceniilor ce au urmat, au propovaduit lupta proletariatului impotriva burgheziei, ca "motor al evolutiei societatii umane". In manifest se spune ca "pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, intreg capitalul" se vor folosi metode "despotice". Indemnul la violenta este fara echivoc si el revine ca un leit-motiv in majoritatea lucrarilor "clasicilor marxismului".
Continuatorii, din secolul al XX-lea, ai autorilor "manifestului", in principal Lenin, Stalin si Mao au reluat in "operele" lor ideea necesitatii folosirii metodelor violente in desfasurarea revolutiilor sociale. Activitatea capeteniilor comunismului mondial a trecut de la teorie la practica in timpul si dupa sangeroasa revolutie bolsevica din Rusia anului 1917, iar apoi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, in China, tarile Europei de Est si alte tari de pe cele cinci continente. Practica partidelor comuniste poate fi rezumata astfel: incrancenarea urii si conflictelor intre oameni, categorii sociale si natiuni, cresterea dezordinii sociale si a saraciei, proliferarea regimurilor de dictatura si teroare, faptuirea unor crime sangeroase, cu caracter de genocid, afectand sute de milioane de oameni.
Se stie acum, dar nu se vorbeste si nu se scrie indeajuns, ce inspaimantatoare asasinate au comis regimurile comuniste in URSS, in tarile est-europene, in China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Cuba si unele tari africane. Numarul celor ucisi in numele "conceptiei marxist-leniniste despre lume si societate" nu se va cunoaste probabil niciodata cu exactitate iar estimarile "prudente" indica aproximativ 150 de milioane de victime ale comunismului intre 1917 si 1989 (vezi Stéphane Courtois: "Cartea neagra a comunismului" – Humanitas 1999).
Asadar, violenta in formele ei cele mai sangeroase si aplicata la nivel de masa a fost si este o trasatura definitorie a ideologiei si politicii comuniste de la care s-au inspirat organizatorii si executantii experimentului "reeducarii" prin tortura permanenta. Putem deci spune ca violenta comunista reprezinta una din radacinile "fenomenului Pitesti".
Ambitia de a fundamenta "stiintific" doctrina lor violenta si distructiva i-a determinat pe teoreticienii marxisti sa imprumute idei din conceptia materialista a filosofului antic Heraclit din Efes supranumit "obscurul", din dialectica idealista a lui Hegel precum si din alti filosofi si economisti ai secolelor XVI-XIX.
Ideologia marxista are o structura conceptuala caracterizata prin neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice. Principiul tertiului exclus, fundamental in logica aristotelica, afirma ca o propozitie, o teza, o conceptie trebuie sa fie sau adevarata sau falsa, a treia posibilitate nu exista ("tertium non datur"). "Logica" dialectica nu recunoaste acest principiu, ceea ce deschide drum confuziei si arbitrariului in discursul politic. Sesizand rolul profund nefast al acestei orientari din ideologia marxista, marele scriitor englez George Orwell, in celebrul sau roman "1984", aparut in anul 1949, descrie fenomenul "dublei gandiri" ca fiind esenta comportamentului comunistilor. Propozitii precum: "razboiul este pacea", "ignoranta este forta", "libertatea este sclavie", imaginate de Orwell ca lozinci definitorii pentru "gandirea" comunista, ne amintesc de sloganele aberante ale anilor ’50: "Stalin si poporul rus libertatea ne-au adus" precum si "Luptam pentru pace", sau de dementialele osanale ridicate dupa 1970 lui Ceausescu si agramatei sale consoarte. "Dubla gandire" a aparut ca suport ideologic pentru capeteniile comuniste implicate in organizarea "fenomenului Pitesti" care, in ultima instanta, a reprezentat un sinistru amestec intre frazeologia aparent generoasa despre "reeducare" si aplicarea unor torturi fizice si psihologice de o bestialitate nemaiintalnita in istorie.
"Teoreticienii" comunismului au fost, de la bun inceput, dusmanii inversunati ai religiei in general si ai crestinismului in special. Calificand drept "opium pentru popor" credintele religioase, ei au incercat sa fundamenteze filosofic conceptia lor ateista. Invitam pe cititori sa (re)citeasca "Materialism si empiriocriticism", opera lui Lenin in care el se straduieste sa demonstreze inconsistenta conceptiilor religioase si sa arate ca totul in univers este numai materie. Demonstratia este penibila, trasa de par, plina de sofisme si lasa cititorului atent impresia ca nici Lenin nu credea in "teoria" pe care o sustinea.
Organizatorii "reeducarii" prin tortura permanenta precum si tortionarii recrutati dintre detinuti au preluat ideologia ateista si anticrestina a comunistilor, aplicand-o cu un zel si o cruzime nemaiintalnite. La Pitesti si la Gherla, s-a urmarit cu furie ca victimele "reeducarii" sa-si declare lepadarea de credinta stramoseasca, sa denigreze dogmele, morala si obiceiurile crestinesti si sa participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase. Cei care au trecut prin tragicul "experiment Pitesti" au observat, fara indoiala, ca Eugen Turcanu, Tanu Popa, Steier si ceilalti sefi ai ODCC, pe langa cruzimea bestiala cu care isi torturau victimele, aveau un comportament nemasurat de orgolios. Setea de putere a principalilor tortionari, concretizata prin comportamentul lor bestial si orgolios, are radacini in trasatura specifica a conducatorilor comunisti, obsedati de putere pana la manifestari paranoide. "Puterea de dragul puterii" – astfel caracterizeaza George Orwell, in romanul sau "1984", esenta actiunilor scelerate ale liderilor comunisti. Aceasta explicatie, remarcabil de pertinenta, a comportamentului sefilor comunisti, ne indeamna sa reflectam asupra sanatatii mintale a acestora.
Obsesia de a conduce lumea apare foarte clar in documentele programatice ale comunismului, incepand chiar cu "Manifestul Partidului Comunist".
Mutatis mutandis, tot o obsesie dementiala de a conduce lumea ii anima si pe tortionarii de la Pitesti, Canal, Gherla si celelalte locuri unde s-a experimentat "reeducarea" prin tortura, doar ca lumea lor se afla intre zidurile inchisorilor.
Intre doua sedinte de tortura colectiva sau individuala, "reeducatorii", cu aroganta de care am amintit mai sus, se aventurau uneori si in sustinerea unor "prelegeri" cu caracter ideologic. Fiind probabil obligat sa spuna ceva si despre pedagogia sovietica "cea mai inaintata din lume", Steier – unul dintre principalii propagandisti – a vorbit despre Makarenko. S-au prezentat atunci "principiile" pe care Makarenko le sustinea in lucrarile sale: 1. reeducarea infractorilor prin munca si 2. utilizarea violentei.
"Pedagogia" makarenkoiana era, ca si alte idei din ideologia marxist-leninista, o imensa impostura, menita sa impinga la violenta criminala pe activistii comunisti si, in cazul "reeducarii" din inchisorile romanesti, pe tortionarii – unelte ale Securitatii. In anii 1948-1952, cand au avut loc experimentele inspaimantatoare de la Pitesti, Gherla si alte inchisori din Romania, tara era practic condusa de consilieri sovietici infiltrati in conducerea ministerelor si a tuturor domeniilor de activitate. Nu incape nici o indoiala ca acesti consilieri au transmis conducerii Partidului Comunist si Securitatii indicatii privind aplicarea metodelor lui Makarenko in inchisorile din Romania.
Multi oameni se intreaba: de ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria si Germania de Est au fost exceptate de la aplicarea experimentelor Makarenko? O explicatie fundamentala o gasim reamitindu-ne ca politica expansionista rusa, conform testamentului lui Petru cel Mare, a vizat, in ultimele trei secole, inaintarea spre Balcani si Marea Adriatica, Romania gasindu-se, ca spatiu obligatoriu de trecere, pe acest traseu.
In partea finala a cartii "Drumul Damascului", scrisa de doamna Doina Jela, sunt reproduse doua documente de arhiva reprezentand stenogramele declaratiilor date, in fata unei comisii de partid, la data de 18 martie 1968, de catre Pavel stefan, fost ministru de Interne in perioada septembrie 1952 – octombrie 1953 si de Ilie Badica, colonel de securitate din Directia Penitenciarelor, intre anii 1950 -1955. Cele doua documente de arhiva au o importanta exceptionala fiindca in ele se vorbeste explicit despre atrocitatile comise in inchisorile si lagarele de munca silnica din Romania in perioada 1948-1955.
In declaratiile lor, Pavel stefan si Ilie Badica ii invinuiesc in mod direct pe Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, Marin Jianu, Alexandru Nicolschi, Alexandru Voitinovici, Gheorghe Pintilie (Pantiusa), Gheorghe Apostol, colonelul Dulgheru (Dülberger), colonelul Albon, locotenentul maior Liviu Borcea si altii, ca direct raspunzatori sau complici la crimele impotriva umanitatii din Romania guvernata de comunisti. Putem deci afirma, fara teama de a gresi, ca ideea generala a "reeducarii" prin tortura a fost conceputa in URSS.
Pe de alta parte, detaliile diabolicului proiect au fost probabil puse la punct in Romania, la nivelul cel mai inalt al conducerii Partidului Comunist, iar executarea proiectului a fost facuta de Securitate, avand drept instrument gardieni ai penitenciarelor, precum si detinuti special "scolarizati".
Comunismul a generat nenumarate nenorociri si suferinte pentru oamenii de pretutindeni, si din Romania, printre acestea aflandu-se si "reeducarea" prin tortura si cumplitele sale consecinte.
Intelepciunea stramosilor nostri romani a descoperit o geniala lege a logicii practice: "SUBLATA CAUSA, TOLLITUR EFFECTUS", ceea ce inseamna: "Daca inlaturam cauza, dispare si efectul".
Sta in puterea noastra sa lucram pentru disparitia definitiva a cauzei majore care a determinat inspaimantatorul "experiment" Pitesti. Dar sa nu uitam niciodata ca aceasta cauza se numeste comunism.
Conceperea si punerea in practica a "reeducarii" prin tortura poate fi privita si ca un experiment pentru formarea "omului nou" cel mult dorit de ideologii comunisti. Experimentul a esuat dar caracteristicile sale se regasesc in modul cum, timp de 45 de ani, intreaga natiune a fost supusa unei terifiante "spalari a creerului" cu efect devastator si de lunga durata asupra mentalului colectiv.
Lucrari despre fenomenul Pitesti, aparute inainte si dupa Revolutie
Inainte de 1990, putinele lucrari despre "reeducare" prin tortura au aparut in strainatate: "Pitesti, centru de reeducare studenteasca" (Dumitru Bacu, Madrid, 1963), "Gherla" (Paul Goma, Paris, 1972), "Demascarea" (Grigore Dumitrescu, München, 1978), "Les chiens de la mort on les Passions selon Pitesti" (Paul Goma, Paris 1981), "Fenomenul Pitesti" (Virgil Ierunca, Paris, 1981).
Dupa revolutie au aparut numeroase carti despre fenomenul Pitesti, cele mai multe fiind scrise de supravietuitori ai "experimentului" (Petre Grigore Anastasis (Puiu Nastase), 1997, Dumitru Bordeianu, 2001, Nicolae Calinescu, 1994, Gheorghe Andreica, 2007, Gheorghe Bagu, 1993, Ion C. Bobu, 2003, Ion Carja, 1994, Radu Ciuceanu, 1991, Aristide Ionescu, 1992, Virgil Maxim, 1997, Eugen Magirescu, 1994, Costin Merisca, 1997, Justin Paven, 1996, Marcel Petrisor, 1991, 1994, Neculai Popa, 1989, Traian Popescu, 2000, 2005, Mihai Radulescu, 1993, Aurel State, 1993, Mihai Timaru, 1993, Aurel Visoran, 2000, Octavian Voinea, 1996, Plapsa Lucian, 1996, 2004, Popa Ilie (Coordonator) 2003, 2004, 2005). De asemenea au aparut numeroase articole, studii si comunicari consacrate aceleiasi teme. Toate lucrarile enuntate mai sus precum si altele ofera informatii nepretuite despre ce a insemnat "reeducarea" prin tortura. Cerandu-mi iertare pentru ca mentionez mai pe larg propriile-mi lucrari despre acest fenomen, voi arata ca in volumele intitulate "Genocidul comunist in Romania" aparute la Editura Albatros (vol. I 1992, vol. II 1994, vol. III 1998, si vol IV (in colaborare cu Filip Iorga) 2003), din cele peste 900 de pagini pe care le contin aceste carti, mai mult de 250 de pagini sunt consacrate fenomenului Pitesti iar volumul IV este orientat preponderent spre aceasta tema avand ca subtitlu "Reeducarea prin tortura". Subliniez ca in cele patru volume, la fel ca in numeroasele articole publicate pe aceiasi tema, am propus intelegerea fenomenului Pitesti in contextul genocidului comunist care a avut loc in tara noastra in anii 1945-1989.
Recent a aparut la Editura Polirom o lucrare scrisa de tanarul publicist Alin Muresan intitulata "Pitesti-Cronica unei sinucideri asistate". Orice noua lucrare scrisa, cu competenta si buna credinta despre tragicele evenimente din inchisorile comuniste, este binevenita, cu conditia de a nu induce posibile confuzii printre cititori, in special cei tineri, care iau pentru prima oara contact cu acest subiect. Ori, cartea lui Alin Muresan, oferind in general informatii corecte despre "reeducare" prin tortura, genereaza cateva confuzii, incepand chiar cu titlul care sugereaza ca victimele "reeducarii" ar fi dorit sa se sinucida si ca tortionarii doar i-ar fi "asistat" in actiunile lor sinucigase. O eroare, datorata probabil dorintei autorului de a da lucrarii un titlu jurnalistic cat mai socant. Adevarul a fost ca detinutii asupra carora s-a abatut cumplita "reeducare" nu erau de fel sinucigasi ci luptatori curajosi pentru libertatea tarii. Pe de alta parte "reeducatorii" nu "asistau" la supliciul acestora, ci il provocau deliberat.
In prefata cartii, Ruxanda Cesereanu, releva, ca o calitate fundamentala a cartii, caracterul ei "rece", "rational", "matematic", ceea ce ar deosebi-o de alte lucrari, scrise pana acum. Doamna Cesereanu sugereaza ca lucrarea lui A. M., reprezinta o "lectie de anatomie", tocmai datorita caracterului ei rece si lucid. Distinsa jurnalista nu are in vedere ca lectiile de anatomie se fac in principal asupra cadavrelor, ceea ce determina raceala medicilor profesori, ori tema cartii lui A.M. este organismul plin de viata al tineretului roman care a opus rezistenta in anii terorii comuniste, organism care traieste si azi prin supravietuitorii "reeducarii". Operand asupra unui astfel de organism viu e necesar, din partea "medicilor", ca alaturi de raceala/luciditate sa aiba si mila/dragoste pentru pacient. Iata de ce cred ca, un subiect atat de cutremurator ca "Fenomenul Pitesti" nu poate fi abordat fara o participare afectiva care nu implica de fel lipsa de obiectivitate.
Printre posibilele confuzii ce le-ar genera cartea lui Alin Muresan trebuie notata inserarea intr-o aceeasi parte a lucrarii intitulata "Personaje", a celor mai odiosi tortionari, alaturi de victimele acestora si chiar de veritabilii eroi, fara ca in textul de prezentare sa se faca suficiente precizari care sa-i diferentieze.
Despre Ion Steier, A.M. scrie doar 6 randuri, pe un ton cvasi neutru. Daca ar fi citit cartile mele ar fi aflat, de la un martor direct ca la Peninsula – Valea Neagra, adevaratul sef al actiunii de "reeducare" a fost Steier si nu Bogdanescu. La fel de scurta si neutra este prezentarea monseniorului Justin Paven, unul dintre eroii rezistentei crestine din tara noastra. si despre Justin, Alin Muresan ar fi putut sa afle mult mai mult daca ar fi citit cartile mele. Nita Cornel este prezentat ca o victima nefericita a lui Turcanu si complicilor sai. Nita a fost un veritabil erou, care a murit martirizat, refuzand sa-si denunte camarazii cu care a participat la pedepsirea unor militari sovietici care ucideau, furau si violau in Moldova anilor 45-48, (am fost de fata, la "4 Spital" unde, din tabara "izolatilor" am asistat la supliciul si asasinarea lui Cornel).
Alin Muresan arata in mod corect ca intreaga actiune a reeducarii a fost condusa de activisti cu functii foarte inalte in partidul comunist si in Securitate, care primeau ordine de la Moscova.
Autorul lucrarii nu spune insa in mod clar si explicit ca raspunderea fundamentala a crimelor "reeducarii" – ca si a celorlalte orori din perioada 1945-1989 – revine sistemului comunist, generator de violenta, cumplite suferinte, nedreptati si aberatii, pretutindeni unde s-a aplicat in lume. O astfel de precizare era absolut necesara iar lipsa ei poate fi generatoare de confuzii pentru cititorii neavizati.
Concluzii
Fenomenul Pitesti reprezinta un subiect extraordinar de important pentru istoria recenta a Romaniei si pentru clarificarea unor fapte ramase in misterul intunecat al perioadei comuniste. Cei ce se incumeta sa scrie despre tragedia "reeducarii" prin tortura trebuie desigur felicitati dar si indemnati sa inteleaga faptul ca o carte, oricat de meritorie ar fi ea, nu poate epuiza nici pe departe tema imenselor suferinti care s-au abatut asupra celor care au trecut pe la Suceava, Pitesti, Gherla, Peninsula Valea Neagra, Jilava si alte locuri ale groazei din anii 1948-1957. Efortul trebuie continuat, cu largirea spectrului informatiilor dar si cu matura reflectie, intelegere si integrare in profunzimea subiectului. si fara exces de "raceala" fiindca aceasta poate ingheta sensibilitatea cercetatorului care se apleaca asupra problemei…
