1658: Tratatul de la Roskilde prin care conducătorul regatului Danezo-Norvegian este nevoit să cedeze aproape jumătate din teritorii Suediei, pentru a salva restul regatului, dupa o înfrângere zdrobitoare în timpul Războaielor Nordice (1651-1661)
1794: Palatul regal Christianborg din Copenhaga este distrus de un incediu şi, după reconstrucţia care a durat mai bine de treizeci de ani (până în 1828), clădirea devine sediul Parlamentului danez
1815: Napoleon Bonaparte evadeaza de pe Insula Elba, unde fusese exilat cu un an în urmă
În timpul celor trei sute de zile (din mai 1814 până pe 26 februarie 1815), Napoleon a domnit peste „un regat de operetă”, conform studiului introductiv semnat de Jean Tulard, al volumului „Napoleon în Insula Elba – 300 de zile de exil” a autorului Guy Godlewski şi citat pe nouveau-monde.net. Este una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări ce tratează perioada petrecută de Napoleon pe Insula Elba, acolo unde fusese exilat după trădarea mareşalilor săi, înfrângerea din „Bătălia Naţiunilor” de la Leipzig de coaliţia formată din Prusia, Austria, Rusia, Suedia, Anglia şi Spania, urmată de abdicarea de la cârma Imperiului, după o încercare nereuşită de suicid.
La sugestia Ţarului Alexandru I, lui Napoleon i se acordase conducerea insulei Elba, precum şi o rentă anuală de 2 milioane de franci francezi iar fostul conducator a jumatate de continent organizează cu minuţiozitate guvernarea celor 220 de kilometri pătraţi câţi măsoară insula, pe care trăiau şi câteva mii de „supuşi”.
În cele câteva luni petrecute la cârma noului său „regat”, Napoleon desfăşoară o activitate febrilă, sub supravegherea sa derulându-se activităţi de irigaţii, plantare de măslini, asanări, construirea de drumuri şi fântâni, pentru ca, la 300 de zile după ce pusese piciorul pe insulă, să o părăsească, începând aventura celor 100 de zile încheiate cu dramatica înfrângere de la Waterloo şi exilarea sa pe îndepărtata insulă Sf. Elena, unde pe 5 mai 1821 îşi va sfârşi astfel zilele unul dintre cei mai mari strategi ai istoriei recente.
Plictisit şi îngrijorat în acelaşi timp că noua conducere franceză (în Franţa revenise la putere monarhia, în persoana regelui Ludovic XVIII) nu îşi va respecta angajamentele financiare în ceea ce privea exilul său, existând inclusiv zvonuri că va fi mutat undeva în Atlanticul de Sud, pe micuţa insulă Sf. Elena, Napoleon şi-a pregătit fuga de pe Insula Elba cu săptâmani înainte.
Una din versiunile referitoare la fuga lui Napoleon de pe Insula Elba avansează ideea că acesta a profitat de organizarea unui bal mascat pentru a fugi, coborând cu ajutorul unei scări de frânghie faleza abrubtă a Palatului Mulini.
Cealaltă versiune, susţinută de istorici şi detaliată în lucrarea lui Sandro Foresi „Napoleone pover’uomo”, aparută în 1941, este că Napoleon şi-a pregătit cu grijă evadarea, cu săptămâni înainte de seara de 26 februarie 1815 când părăseşte insula la bordul bricului sau L’Inconstant. Aparenta resemnare a fostului Imparat pare-se că a înşelat vigilenţa lui Cambell, ofiţerul englez însărcinat cu supravegherea sa, în vreme ce Napoleon îşi construia cu atenţie un plan de evadare şi de recucerire a imperiului pe care îl construise în mai puţin de cincisprezece ani, de la momentul loviturii de stat din 1799 când s-a proclamat Prim Consul al Republicii, fiind încoronat Împărat al Franţei cinci ani mai târziu.
Până la mijlocul lunii februarie 1815, dispune revopsirea bricului „L’Inconstant” în culorile inamicilor englezi şi aprovizionarea acestuia cu arme, muniţii şi provizii. Pregătirile erau atât de puţin discrete „că până şi orbii ar fi putut să le vadă şi până şi cei mai idioţi ar fi înţeles ce se petrece”, notează Foresi, citat pe iledelbe.net.
În seara zilei de 26 februarie 1815 şi profitând de absenţa de pe insulă a lui Cambell (plecat în Italia să îşi viziteze amanta), la adăpostul nopţii, micuţul convoi porneşte spre Franţa pe un traseu fără ocolişuri şi înşelând navele franceze pe lângă care trece în următoarele două zile. Pe 20 martie 1815, la mai puţin de o lună de la curajoasa sa evadare de pe Insula Elba, Napoleon Bonaparte întră în Paris, fără să fi tras nici măcar un foc de armă.
La momentul plecării sale şi după ce şi-a luat la revedere fără cuvinte de la mama sa, care îl urmase în exil, Napoleon a trebuit să treacă printr-o mulţime entuziasmată, noteaza Foresi, care încerca să îi sărute veşmintele şi mâna. Conform datelor furnizate de acelaşi istoric, Napoleon le-a spus: Mă voi întoarce prieteni!, şi a părăsit Insula Elba unde nu va mai reveni niciodată.
În fiecare an, pe data de 5 mai (aniversarea morţii lui Napoleon Bonaparte), în biserica Reverenda Misericordia din Portoferraio (cea mai importantă aşezare de pe Insula Elba), se celebrează o mesă în amintirea acestuia şi, pe tot parcursul lunii mai au loc evenimente comemorative, conferinţe sau evocări ale celor 300 de zile în care Napoleon a fost suveranul micuţei insule ce aparţine astăzi regiunii Toscana din Italia.
1848: Este proclamată a doua republică franceză
1861: Împăratul Franz Joseph promulgă Patenta din Februarie, constituţia „erei liberale” a Imperiului Austriac (1860-1867)
1866: Încep lucrările Conferinţei de la Paris a celor şapte mari puteri europene, întâlnire convocată pentru a discuta problema Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, a căror unire nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui AL. I. Cuza
După ce Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice, în locul lui a fost instalataă o locotenenţă domnească formată din trei reprezentanţi ai conspiraţiei anticuziste, Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralambie, fiind în acelaşi timp instituit un nou guvern condus de Ion Ghica.
Participarea Romaniei la Conferinţa de la Paris s-a soldat cu un eşec, în condiţiile în care instaurarea unui monarh de origine străină era susţinută în epocă, considerându-se că ar fi furnizat susţinerea necesară atât pentru recunoaşterea noii formaţiuni statale România cât şi pentru eliberarea acesteia de sub tutela Imperiului Otoman.
Citeşte şi: Domnia lui Carol I, prefata modernizarii politice a spatiului romanesc
Marile Puteri vor decide însă în cadrul lucrărilor Conferinţei ca Unirea realizată de facto în 1859 să fie din nou supusă votului celor două adunări legislative româneşti (Moldova şi Valahia), în conformitate cu condiţiile iniţiale ale Convenţiei de la Paris din 1856, în vreme ce Turcia, susţinută de Austria, a propus chiar o intervenţie armată, propunere respinsă însă în majoritate de celelalte puteri.
1879 – Agenţiile diplomatice române din străinătate sunt ridicate la rangul de legaţii
1909: Este prezentată public, la Palace Theatre din Londra, prima demonstraţie a unei proiecţii cinematografice color, demonstraţie susţinută prin proiecţia a 21 de filme scurte, prin tehnica numită Kinemacolor
1914: HMHS Britannic, „sora” vaporului RMS Titanic, este lansată la apă în Belfast, fiind construita în şantierul naval Harland & Wolff
1919: Preşedintele Woodrow Wilson aprobă un act legislativ votat de Congresul American prin care cea mai mare parte a teritoriilor desemnate sub denumirea colectivă de Grand Canyon devin Parcul Naţional Grand Canyon
1935: Adolf Hitler semnează un decret care autorizează reînfiinţarea forţelor aeriene nemţeşti (sub numele de Reich Luftwaffe), fiind al treilea serviciu militar german, alături de armata şi marina Reich-ului şi încălcând astfel prevederile Tratatului de la Versailles (1919)
1935: Robert Watson-Watt efectuează o demonstraţie lângă Daventry (Marea Britanie) a unui dispozitiv ce va conduce la dezvoltarea primului radar britanic
1952: Primul ministru Winston Churchill al Marii Britanii anunţă că naţiunea sa deţine bomba atomică
1952: Vincent Massey depune jurământul în calitate de Guvernator General al Canadei, devenind astfel primul canadian care ocupă această funcţie
1966: Războiul din Vietnam – o divizie a armatei sud-coreene masacrează circa 380 de civili neînarmaţi din Vietnamul de Sud
1971: Secretarul General ONU Maha Thray Sithu U Thant (diplomat birmanez cunoscut sub numele de U Thant, ce a ocupat funcţia de Secretar General ONU în perioada 1961-1971) semnează proclamaţia prin care Organizaţia Naţiunilor Unite instituie Ziua Pământului (sarbatorita in ziua echinoctiului de primavara)
1980: Egiptul şi Israelul anunţă stabilerea de relaţii diplomatice oficiale
1987: ”Afacerea Iran-Contras” (cunoscuta si sub numele de Irangate)- Comisia Tower îl mustră oficial pe preşedintele american Ronald Reagan pentru vina de a nu fi reuşit să ţină sub control agenţiile de securitate naţională
Contextul internaţional în care administraţia americană şi-a exercitat influenţa pe plan extern, pe căi mai mult sau mai puţin legale, este marcat de două evenimente majore petrecute în două părţi diferite de lume la sfârşitul anilor ’70.
În 1979, adepţii mişcării socialiste cunoscute sub numele de Sandiniştii sustinuţi de Cuba comunistă obţineau puterea în Nicaragua, la finele unei mişcări revoluţionare ce dărâmase regimul dictatorial al lui Anastasio Somoza DeBayle, conducătorul de facto al statului nicaraguan în perioada 1967-1979 (interval în care ocupase de două ori funcţia de Preşedinte al statului Nicaragua).
În Orientul Mijlociu, «Revoluţia Islamică» dusese la înlăturarea regimului susţinut de americani al lui Mohammad Reza Pahlavi de la conducerea Iranului, ducând la abolirea monarhiei şi instaurarea regimului condus de Ayatollahul Khomeini, susţinut de URSS, care recunoscuse imediat noua Republică Islamică. Criza iraniană s-a acutizat dupa atacarea şi ocuparea Ambasadei SUA la Teheran, ce a determinat criza de 444 de zile a ostaticilor americani (noiembrie 1979-ianuarie 1981).
Temerile referitoare la răspândirea şi consolidarea guvernelor conduse de socialişti sau a regimurilor susţinute de URSS, în plin Război Rece, au determinat implicarea activă a administraţiei americane în susţinerea opozanţilor acestora, în numele aşa-zisei «Doctrine Reagan», iniţiate de cel care a condus pentru două mandate consecutive Statele Unite, în perioada 1981-1989.
Cele două episoade petrecute aproape concomitent în părţi diferite de lume îngreunau eforturile administraţiei Reagan (ce a câştigat alegerile în 1981) de eradicare a comunismului, iar acordarea de ajutor financiar insurgenţilor Contras, consideraţi de republicanul Reagan „echivalentul moral al Părinţilor Fondatori” (ai Statelor Unite), conform unui articol de pe pbs.org, era îngreunată de covârşitoarea majoritate obţinută de Democraţi în Congresul American după alegerile din noiembrie 1982. În plus, aprobarea Amendamentului Boland restricţiona în mod explicit operaţiunile derulate în Nicaragua de CIA şi Departamentul de Apărare, modificările aduse acestuia în 1984 facând sarcina de sprijinire pe căi legale a organizaţiilor para-militare (miliţiilor) Contras aproape imposibilă.
În 1985, în contextul în care Iran şi Irak se aflau oficial în război, Iranul solicită în secret cumpărarea de arme din Statele Unite, tentativă ce a primit suportul Consilierului pentru Securitate Naţională american, Robert McFarlane, care a justificat necesitatea încălcării, de facto, de către SUA, a embargoului impus Iranului prin îmbunătăţirea relaţiilor atat cu guvernul iranian cât şi cu Libanul, sporind astfel influenţa americană în Orientul Mijlociu, conform pbs.org, şi în condiţiile în care nu se reuşise eliberarea celor şapte americani ţinuţi ostatici în Liban de teroriştii iranieni.
Politica „arme contra ostatici” a divizat administraţia americană, astfel încât, în vreme ce Reagan, McFarlane şi Directorul CIA William Casey susţineau ideea, Secretarul Apărării Weinberger şi Secretarul de Stat George Shultz se opuneau operaţiunii.
Având susţinerea directă a preşedintelui Reagan, au fost trimise peste Ocean mai mult de 1500 de rachete, în schimbul acestora iranienii eliberând doar trei din cei şapte ostatici, dar luând alţi trei în schimb, într-o mişcare etichetată de Shultz ca fiind „un bazar al ostaticilor”.
Desconspirarea acţiunilor americane a fost făcută de presa libaneză (ziarul Al-Shiraa), determinând o reacţie vehementă de negare din partea preşedintelui Reagan în noiembrie 1986, în cadrul unei declaraţii televizate, urmată de o alta, o săptămână mai târziu, în care Reagan recunoştea veridicitatea informaţiilor publicate de libanezi, insistând însă că nu a fost vorba despre o negociere cu teroriştii. Conform pbs.org, doar 14% dintre americani au crezut afirmaţia acestuia.
Mai mult, investigaţia condusă de Procurorul General al Statelor Unite, Edwin Meese, a relevat faptul că doar 12 din cele 30 de milioane de dolari încasaţi de administraţia americană în schimbul armelor vândute iranienilor, ajunseseră în vistieria americană. Declaraţia locotenent-colonelului Oliver North de la Consiliul Naţional de Securitate a aruncat în aer întreaga poveste, dezvăluind că deturnase – cu aprobarea expresă a amiralului John Poindexter, Consilier pentru Securitate Naţională şi cu aprobarea tacită a administraţiei prezidenţiale – o parte din aceste fonduri pentru sprijinirea mişcării Contras din Nicaragua, legând astfel cele două „operaţiuni” şi determinând izbucnirea unuia dintre cele mai mari scandaluri din sânul administraţiei prezidenţiale americane.
Sprijinirea mişcării Contras a fost realizată, conform unui articol dedicat „Afacerii Iran-Contras” de pe siteul Universităţii Brown din SUA (brown.edu), pe trei căi: vânzarea de arme şi muniţie (contravaloarea acestora ridicându-se la circa 11 milioane de dolari americani), operaţiuni constând în suport aerian (trimiterea de provizii şi arme pe calea aerului, operaţiuni direct conduse de CIA), precum şi „consultanţa militară strategică mai largă”, conform declaraţiilor ulterioare ale lui North, citate în acelaşi articol. În ceea ce priveşte ultimul aspect, este vorba despre transmiterea de informaţii referitoare la locurile în care URSS trimisese Sandiniştilor elicopterele militare de tip HIND, precum şi alte informaţii obţinute în urma acţiunilor de spionaj ale CIA şi Departamentului de Apărare.
Primele informaţii despre implicarea SUA în finanţarea războiului civil din Nicaragua apăruseră în presa americană încă din vara anului 1985, deci înainte de expunerea operaţiunii de vânzare de arme către iranieni, conducând la autosesizarea Congresului American şi anchetarea lui McFarlane şi North. Dupa doborârea unui elicopter sandinist în decembrie 1985 şi articolul din Miami Herald (ianuarie 1986) în care se afirma că racheta utilizată de Contras în respectiva operaţiune fusese furnizată de americani, mass-media a preluat din ce în ce mai insistent subiectul.
Cu toate acestea, Congresul American nu a organizat, la momentul respectiv, o anchetă mai minuţioasă, iar investigaţiile asupra oficialilor implicaţi nu au determinat izbucnirea scandalului politic decât după expunerea celeilalte operaţiuni a „Afacerii Iran-Contras”, adică vânzarea ilegală de arme către Iran, şi expunerea publică a operaţiunilor de către însuşi preşedintele american.
Pe 26 noiembrie 1986, Congresul constituie Comisia Tower, la o zi după ce Reagan ţinuse o conferinţă de presă comună cu Procurorul General Edwin Meese, în care făcuse publice detaliile poveştii.
Concluziile Comisiei au fost făcute publice pe 26 februarie 1987 şi, exonerând Consiliul Naţional de Securitate ca organizaţie, îi indica în acelaşi timp pe Ronald Reagan şi pe Consilierul pentru Securitate Naţionala John Poindexter drept principali răspunzători, cel din urma a demisionând în urma scandalului. Comisia nu l-a considerat pe Reagan „vinovat” efectiv de a fi condus cele două operaţiuni rămase în istorie sub numele de „Afacerea Iran-Contras”, Irangate sau Contragate, şi nici de a fi cunoscut mai multe decât declarase public, ci l-a atenţionat că ar fi trebuit să fie „mai informat, criticând faptul că stilul său de a conduce Casa Albă îl determinase să acţioneze neglijent şi cu nebăgare de seamă” în privinţa activităţii consilierilor săi şi a altor membri ai administraţiei americane, conform aceluiaşi articol disponibil pe siteul Universităţii Brown din SUA.
Surprinzător, conform pbs.org, popularitatea lui Reagan a scăzut temporar şi, la momentul finalizării celui de-al doilea mandat, în 1989, Ronald Reagan se bucura de cea mai mare rată de încredere într-un preşedinte american de după Franklin Roosevelt.
1988: Declaraţia guvernului SUA prin care anunţă hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza naţiunii celei mai favorizate; în replică, guvernul român declară că renunţă la clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile cu SUA
1993: Are loc primul atentat terorist cu bombă asupra turnurilor gemene din New York, prin detonarea unui camion-capcană parcat la baza unuia turnului nordic al ansamblului arhitectural cunoscut sub numele de World Trade Center, provocând 6 victime şi peste o mie de răniţi.
1995: Barings Bank, cea mai veche bancă de investiţii britanică, se prăbuşeşte, după ce brokerul Nick Leeson pierde 1.4 miliarde de dolari americani în urma unor tranzacţii speculative cu contracte futures pe bursa din Singapore
1995: Ultimul concert al cântăreţei pop americane Selena, cu aproape o lună înainte de asasinarea acesteia prin împuşcare de către fostul preşedinte al fun-clubului său, Yolanda Saldívar
2001: Talibanii dinamitează două statui uriaşe ce-l reprezentau pe Buddha în Bamiyan, Afghanistan
2004: Parlamentarii votează, în unanimitate, proiectul de Lege privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), fiind inregistrate 456 de voturi favorabile
NAŞTERI CELEBRE
1564: Christopher Marlowe, poet şi dramaturg englez (d. 1593)
1587: Stefano Landi, compozitor italian (d. 1639)
1802: Victor Hugo, scriitor francez (d. 1885)
1829: Levi Strauss, creatorul jeans–ilor (d. 1902)
1861: Nadejda Krupskaia, revoluţionară marxistă, soţia lui Lenin (d. 1939)
1877: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (d. 1924)
1880: Apcar Baltazar, pictor român de etnie armeană (d. 1909)
1940: Alexandru Repan, actor român de teatru şi film
1947: Irina Gărdescu, actriţă româncă
1955: Virgil Popescu, compozitor român
1958: Michel Houellebecq, unul dintre cei mai celebri scriitori francezi în viaţă, câştigător al premiului Goncourt
După ce şi-a ridicat în cap întreaga lume musulmană spunând că, după o lungă reflecţie, a ajuns la concluzia că totuşi, dintre toate religiile din lume, islamul este „cea mai tâmpită credinţă”, şi după ce şi-a înfuriat până şi propria mamă pentru modul în care a portretizat-o în cartea „Platforma”, Michel Houellebecq s-a decis să facă puţin mişto şi de sine însuşi.
Astfel că în volumul „La Carte et le Territoire” apare un personaj urât mirositor, beţiv, prost îmbrăcat, de profesie „scriitor cu faimă mondială”, pe numele lui Michel Houellebecq.
Personajul său are, desigur, nenumărate similitudini cu Michel Houellebecq cel adevărat, în această categorie intrând inclusiv faptul că „scriitorul cu faimă mondială” locuieşte pe malul râului Shannon, într-o casă dărăpănată, „cu cel mai prost îngrjită peluză din toată Irlanda”. (Fragment din articolul Pornograful, fascistul, rasistul, misoginul Houellebecq)
DECESE CELEBRE
1561: Jorge de Montemayor, scriitor spaniol
1723: Thomas d’Urfey, scriitor englez (n. 1653)
1931: Otto Wallach, chimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1847)
1940: Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă român (n. 1886)
1969: Karl Jaspers, psihiatru german (n. 1883)
1971: Fernandel (Fernand Joseph Desire Constandin), actor francez (n. 1903)
1999: Cristian Popişteanu, istoric român (n. 1932)
2013: Naarghita, cântăreaţă română (n. 1939)
