Poetul timişorean Lucian Valea oferă un portret mai puţin cunoscut al autorului Istoriei Literaturii Române.
Poetul clujean Mircea Petean a editat, cu câţiva ani în urmă, o carte interesantă, semnată de poetul şi publicistul Lucian Valea, cu titlul „Oameni pe care i-am iubit”. În cuprinsul ei, povesteşte întâmplări şi portretizează 19 personalităţi ale timpului său, precum: George Călinescu, Lucian Blaga, Ion Chinezu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu şi alţii. Întâmplarea a făcut ca prin deceniul şase al secolului trecut să-l cunosc personal pe Lucian Valea, în anii, puţini, petrecuţi la Timişoara. Era un om extrem de volubil, ba chiar gălăgios când îşi susţinea convingerile. O temă des dezbătută cu confraţii de acolo era George Călinescu, fost, la începutul carierei sale, profesor la Liceul Loga din localitate.
Cum dădeau studenţii examenul cu Călinescu
Dar Lucian Valea îl ştia din studenţie, de la Bucureşti, şi, în cartea amintită, arată felul în care l-a văzut atunci şi cum a dat examen cu el. „Am fost studentul lui Călinescu de la 16 ianuarie 1946 până în primăvara anului 1949″, precizează Valea. În ziua aceea de 16 ianuarie 1946, când profesorul îşi deschidea cursurile la Facultatea de Litere cu „Sensul clasicismului”, Lucian Valea nu reuşea să intre în sală, dar auzea „vocea subţire şi înaltă, clamată cu ostentaţie, cu ridicări neobişnuite de ton în finalul frazelor (…). Impresionantă era apariţia profesorului în sala de curs. Pe coridor, în urma lui, se înşira colectivul de catedră – Papadima, Marino, Piru, Valeriu Ciobanu, Dinu Pilat. Călinescu lăsa impresia că se complace într-o dulce dezordine. Vestonul, mereu descheiat, îi atârna de-o parte şi de alta a bustului. Colţurile de jos ale vestei păreau suspendate peste abisul în care se cufundau, după catedră, pantalonii, cochet şifonaţi, şi pantofii (…), totdeauna negri.
Călinescu, profesorul, era infernal, mereu în contradicţie cu sine, mereu neîncrezător în principiile pedagogiei (…).Nu era făcut pentru sistem didactic. Lecţiile sale, magistrale, s‑ar fi cerut mai degrabă as-cul–tate în spaţii largi, cu iarbă pe jos, ori cu dale dreptunghiu-lare de agora. (…) Tragedia studenţimii mediocre era aceea că se străduia din răsputeri să rezume prelegerile lui Călinescu. La examen, cei cu mentalitatea de belferi învăţau din Nedioglu, Loghin, Murăraşu, Predescu. Pentru ei, întâlnirea cu profesorul se transforma în dezastru. Acesta se înfoia, izbucnea tumultuos împotriva impostorilor şi-i decapita necruţător şi-i muştruluia cumplit pe vinovaţi. (…) Ceea ce speria mai ales pe student, în preajma lui Călinescu, era modul său cu totul neobişnuit de a mişca ideile, de a formula propoziţia. În al doilea rând, speria pretenţiile sale ca studenţii să fie, în răspunsurile lor, originali”…
Un student surprinzător
Apoi, la unul dintre examene, Lucian Valea l-a luat prin surprindere pe Călinescu, cu afirmaţia, sus şi tare, că în monumentala sa „Istorie a Literaturii Române”, Călinescu, vorbind de opera lui Odobescu – discutau Pseudokinegetikos – , o dădea drept un mozaic de bri-a-brac-uri literare. Ei bine, când a auzit explicaţia şi, mai ales, trimiterea lui Lucian Valea la persoana sa, „Profesorul se luminase şi nu-şi mai mişca în nici o direcţie capul, privindu-mă atent. Prinsei curaj şi continuai… (…) Călinescu izbucneşte admirativ şi, cu degetul mă arată fetelor de lângă mine, cu aerul că, în sfârşit, aflase ce căuta…”
Altădată, Lucian Valea l-a surprins sub un copac înflorit. „Stătea răzimat în baston şi recita versuri. Sau strada, pe care mergea, într-o atitudine distrată. Nu vedea casele, nu observa oamenii. Vedea numai strada. Se complăcea, de fapt, nu în circuitul ei inedit, ci într-o abstracţiune. Strada era pentru el o categorie filosofică. Mergea pe trotuar, călcând cu vârfurile pantofilor în afară, cu mâna în buzunar, uneori fluierând, alteori vorbind singur. L-am văzut odată cumpărând covrigi şi ronţăindu-i, fără să-i pese de nimeni, cu o poftă molipsitoare… Altă dată a cumpărat (…) acadele. A mers cu ele în mână pe stradă, oprindu-se, din când în când, privindu-le. Dialogul dintre ochii lui lacomi şi batoanele de zahăr era de-a dreptul sublim”. Sigur, Lucian Valea nu uită să spună cititorilor ce importanţă au pentru cultura noastră „Istoria Literaturii Române” sau „Viaţa lui Eminescu”!
Un comentariu de final
Iar în final, ca un comentariu, una dintre fografiile ultime ale lui Călinescu, Lucian Valea spune cum l-a văzut: „Cu părul în dezordine, cu ochii închişi, cu obrajii răvăşiţi şi cu buzele strânse”… „Călinescu nu mai e decât amărăciune, cea leonină, în profil, în care epoletul bluzei, îi dă aerul unui general, care a trecut prin atâtea victorii şi prin atâtea înfrângeri, încât pentru el nu mai sunt posibile nici disperări, nici vanităţi, nici orgolii” (…).
