Peste o luna se implinesc 120 de ani de la moartea lui Eminescu. Ne amintim ce a fost acum doua decenii, in 1989, cand aniversam centenarul. Era ultimul an al regimului Ceausescu iar toata comemorarea a fost ceva sinistru, in care activisti de partid si oameni de cultura agreati de regim se intreceau care pe care in discursuri sforaitoare, apasate, incarcate de vorbe mari, ca o tona de lespezi tombale peste poetul a carui memorie numai de asa ceva nu avea nevoie.
Istoricul si criticul literar Dan C. Mihailescu s-a gandit ca tocmai in acest an tot comemorativ sa ni-l readuca in suflet pe Eminescu, omul, Eminescu cel viu, care printr-o asemenea recuperare nu e catusi de putin minimalizat, ci asezat in cadrul firesc. Astfel a publicat de curand la Humanitas o carte-bijuterie, Despre omul din scrisori, Mihai Eminescu. Cei care-si amintesc stiu ca in urma cu aproape 30 de ani tot Dan C. Mihailescu debuta la "Cartea Romaneasca" cu volumul Perspective eminesciene, in care realiza un fel de arhetipologie a senzorialitatii in opera eminesciana, ceea ce dovedea inclinatia autorului spre esente si esentializare. Dar cum a recunoscut de multe ori, el s-a "umanizat" in sensul in care a inceput sa prefere detaliul conceptului, nuanta pitoreasca, afirmatiilor solemne, umorul subtil rostirilor grave. Marii scriitori au nevoie de un asemenea tratament "laicizant" nu pentru a-i face neaparat contemporanii nostri, ci pentru a gasi in ei viul mai scump decat o mie de pretinse afilieri la marile curente ale gandirii uiversale.
Omul din scrisori este o tentativa stralucita de a ni-l apropia pe Eminescu, de-a ne arata ca a fost si el indragostit, iar amorul sau nu e un prilej de vulgarizare, ci de evidentiere a gingasiei poetului, vulnerabilitatea, oscilatiile atat de omenesti. Scrisorile sale au ceva banal, dar in sensul bun al cuvantului, sunt scrisori care pe unii ii deceptioneaza, dar cei care nu au uitat ce inseamna sa fii om cu o mic se bucura nespus. "Sublimul de pamant" se intituleaza sectiunea principala a cartii. "Numai recucerind omul din autor… mai putem spera sa trezim apetitul adolescentilor la lectura si exegeza adecvata… orice nou detaliu de viata intima este, mai ales in cazul lui Eminescu, o sansa extraordinara de-a redimensiona exegeza"… Cele 93 de scrisori inedite din editia din 2000 a Christinei Zarifopol formeaza baza investigatiei. Atunci cand au aparut la Polirom au declansat un veritabil scandal, deoarece unii le-au pus la indoiala autenticitatea. Cum spune autorul, cartea nu a zguduit in sensul in care cititorii ar fi descoperit vreo Veronica lesbiana, vreun Mihai importent, vreun avort etc, nici vorba. In schimb cartea arata, tot banal spus, puterea dragostei. Scrisorile acopera intervalul 1879 -1883, interval care, cum spune Dan C. Mihailescu, rupe in doua viata lui Eminescu. In 1879 nu mai avea idealurile studentiei din spatiul germanic, nu mai lupta in gazetarie cu patosul de altadata, iar dupa 1883 boala fatala a mintii avea sa se instaleze. Partea cea mai interesanta a cartii, dupa farmecul cu care este prezentat la inceput genul epistolar, o constituie tocmai felul in care figurile si sintagmele erosului eminesian isi gasesc cu sens inversat echivalentul in oglinda textului caragialian. Autorul precizeaza: aceasta nu inseamna ca Eminescu coboara, ci ca personajele lui Caragiale trebuie evaluate, cam cum a facut parca si Steinhardt. Este incredibil ca acele partituri de care au ras generatii formeaza substanta dramatica a celui mai celebru schimb erotic epistolar din literatura romana. Dar asta e situatia. Nu intelegem sentimentele decat daca sunt puse in gura oamenilor mari, in gura celor mici si anonimi pasiunea se altereaza. Pentru cei care cunosc romanul iubirii lui Eminescu o asemenea carte este aur intrucat ajung sa aprecieze genul epistolar care astfel nu mai poate fi socotit o cenusareasa a literaturii. Eminescu folosit de Dej si Ceausescu, asa cum le convenea lor, tocmai prin scrisori isi ia revansa asupra dictatorilor si cenzorilor criminali care aveau sa-i macelareasca chipul sau sa i-l infrumuseteze stupid. Profesorii mediocri de liceu crescuti in cultul "poetului nepereche" sunt si ei niste dictatori deoarece amorul "zeului" li s-a parut si li se pare inca indecent. De aceea, cartea aceasta ii poate trezi din cruzimea prostiei. Eminescu este scos din naftalina asa-zisei ingrijiri pe care ei au crezut ca i-o acorda. Eminescu, omul, e tot ce poate fi mai bulversant si induiosator, tot asa cum viziunea lui Gorduz asupra poetului intrupata la Montreal i-a deranjat pe multi. Dar se cuvine a ne pleca in genunchi in fata celui uman precar si nu a geniului falnic de mucava ori de fonta. Cartea Despre omul din scrisori este o pledoarie puternica cu atuu-rile elegantei in favoarea viului care tasneste atat din cuvinte cat si din cuvant.
