– Sa ne intoarcem in urma cu 25 de ani…
– Da, sa ne intoarcem in vara lui 1980 cand am aflat de „Solidaritatea”. Prima mea reactie a fost una de entuziasm.
– Multi au fost entuziasti, dar n-au facut nimic, au stat in vizuina lor.
– In cazul meu entuziasmul s-a concretizat printr-o scrisoare pe care am trimis-o in 1981 la primul congres al sindicatului liber al muncitorilor polonezi.
– Cum ati redactat scrisoarea? Cum ati trimis-o?
– Simplu. Scrisoarea am redactat-o in calitate de muncitor ceferist la atelierele CFR 16 Februarie Cluj unde lucram, in consultare cu ceilalti muncitori, si am trimis-o in Polonia ca o dovada de solidaritate. Mai vreau sa va spun ca scrisoarea a fost redactata in trei exemplare. Primul exemplar a fost trimis prin Posta Romana, al doilea cu un tren international care pleca in tarile comuniste si al treilea printr-un turist polonez. Prima scrisoare si a doua le-am gasit in 2001 la CNSAS, asadar au fost oprite de catre Securitate. Doar a treia a ajuns la destinatie. Omul nu a dus-o la Congres, ci a pus-o la posta in Polonia iar postasii de acolo si-au facut datoria. La Congres Lech Walesa a spus ca a primit si un mesaj de solidaritate din Romania, dar a vrut sa citeasca doar mesajul fara sa dea nume, stiind ce e la noi si care vor fi consecintele. A supus insa la vot parerea lui iar in urma votului s-a vazut ca participantii voiau sa fie citite si numele. In felul acesta Securitatea romana a aflat ce am facut de la „Europa libera”. Am fost arestat pe 30 septembrie 1981, dus la Securitatea din Cluj si aruncat intr-un birou unde am stat de dimineata pana seara fara sa ma intrebe nimeni nimic. Seara mi-au dat drumul acasa, dar au facut langa casa un fel de post de paza cu soldati inarmati, militieni, cu caini, ca sa nu scape nici musca.
– Cat a durat paza?
– Pana in decembrie, cand m-au arestat definitiv.
– Si atunci ati fost condamnat.
– La opt ani inchisoare si patru ani interdictie a drepturilor civile. Sa va explic parodia acelui proces fiindca este o parodie. Prima oara am fost acuzat de pactizare cu fortele contrarevolutionare din Polonia. M-am luptat apoi timp de o luna de zile sa explic Securitatii din Calea Rahovei 37-39 – ma dusesera intre timp in Bucuresti – ca la data cand eu m-am adresat Solidaritatii, aceasta era recunoscuta drept un sindicat legal muncitoresc, Polonia era un stat socialist, noi eram muncitori si Romania era de asemenea un stat socialist, deci nu am incalcat nici o lege. Apoi de la pactizare cu fortele contrarevolutionare s-a ajuns la acuzatia de propaganda impotriva oranduirii socialiste, gratie unui pretins document, respectiv ziarul francez Le Monde care a preluat mesajul meu de la Gdansk si l-a reprodus; ziarul, asadar, a fost documentul pe baza caruia instantele judecatoresti comuniste m-au condamnat.
– V-ati intalnit dupa '89 cu judecatorii care v-au condamnat?
– Nu m-am intalnit cu nici unul fiindca au plecat din zona. Am aflat ca procurorul a emis mandatul de arestare in 15 decembrie seara, eu fusesem retinut in 14, deci se incalcase Constitutia tarii care prevedea ca nu ai voie sa fii retinut mai mult de 24 de ore. Am protestat fara nici un folos.
– Unde ati facut inchisoarea?
– O saptamana am fost la subsolul Securitatii din Cluj, apoi impreuna cu alt disident, Teodosiu Ioan, care se afla acum in SUA – fusese contactat telefonic atunci de „New York Times” si intrebat care este parerea lui despre declararea starii de asediu in Polonia si, pentru ca a dat un asemenea interviu, a fost arestat si condamnat la 25 ani de inchisoare -, am fost bagat intr-o duba si dus la Bucuresti pe Calea Rahovei.
– Cat ati stat la Rahova?
– Am stat pana in 16 martie 1982. In perioada aceasta a avut loc si procesul despre care v-am spus si care a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti de pe Plevnei. La proces am cerut sa fiu pus in libertate deoarece nu incalcasem nici o lege a statului roman si este un abuz tot ce se intampla, nu incalcasem nici un articol din codul penal. Dupa deliberare mi s-a spus ca voi primi rezultatul la locul de arest, deci retineti, atunci nu s-a pronuntat nici un fel de condamnare. Pe 1 martie imi vine instiintarea ca sunt condamnat la 8 ani de inchisoare. In 16 martie am fost luat din Calea Rahovei si dus la celulele condamnatilor la moarte la inchisoarea Bucuresti, unde era o sectie speciala. M-au tuns zero, m-au pus in zeghe, in lanturi si catuse. Acolo am inceput sa protestez impotriva conditiilor de detentie animalice, de exterminare. Ca urmare a acestor proteste am fost pedepsit cu zece zile de belciug. Belciugul era la sectia a treia. Camera, doi metri pe doi metri, avea in centru chiar un belciug. Incatusat la maini si la picioare am fost strans gramada sub acel inel neputand sa fac o miscare si lasat asa toata perioada. Am facut tot pe mine, va inchipuiti. Dupa ce au trecut acele zece zile, nu m-am mai putut indrepta. M-au dus taras la celular si dupa aceea m-am pomenit cu propagandistul inchisorii, comandant era unul, Borcan Constantin, sa stea de vorba cu noi sa ne faca reeducare. Am refuzat dialogul. M-au facut nebun, mi-au spus ca nu sunt intreg la cap si m-au internat la spitalul Jilava, salonul 103, etaj 1 unde m-au legat pe un pat de fier fara saltea, si mi-au facut injectii prin haine, neuroparalitice. Am devenit leguma, aceasta se petrecea in vara lui 1982.
– Cati ani aveati?
– Sunt nascut in 1947, deci pe atunci aveam 35 de ani. In octombrie a venit sotia si a vrut sa stea de vorba cu mine. Aflase ca plecasem de la inchisoarea Bucuresti si dus la Jilava. M-a chemat la vorbitor, dar cum sa ajung acolo daca eram paralizat? Ce a facut atunci nevasta-mea? S-a dus la Directia Penitenciarelor si a cerut audienta, s-a aprobat. Ca urmare, m-au luat din spital si dus in inchisoare unde erau vorbitoarele. Doi m-au ridicat fiindca nu ma puteam misca si m-au asezat la un geam ca sa fiu vazut de sotie careia i-au spus: vedeti, doamna, nici nu vrea sa vorbeasca cu dvs! Eu inregistram tot ce se intampla, dar nu puteam sa reactionez, tot sistemul nervos periferic fiind scurtcircuitat. Nevasta-mea a inteles despre ce e vorba, dupa ce am iesit mi-a spus ca aratam ca un cadavru viu, un mort pus in geam. S-a dus apoi la Ambasada SUA, ambasador era David Funderburk. Astfel „Europa libera” a difuzat ce se intampla cu detinutii politici care se impotrivesc regimului comunist din Romania. In consecinta, toate sectiile acelea de care v-am vorbit, torturi, injectii etc., au fost desfiintate. Pe mine m-au dus inapoi la inchisoarea Bucuresti unde incet-incet mi-am revenit si apoi am fost repartizat la Aiud la sectia speciala restrictiva, unde am intalnit alti disidenti: Gheorghe Magureanu, Dumitru Iuga.
– Cand ati fost eliberat?
– In 1987 de Sfintele Pasti. Dar pana in acest moment s-a mai intamplat ceva important. In 1985 sau '86 a avut Conferinta generala europeana a drepturilor omului de la Madrid unde Romania lui Ceausescu a avut reprezentanti. Plenul conferintei i-a intrebat pe cei de la noi daca in Romania sunt detinuti politici. S-a raspuns ca n-avem asa ceva. Numai ca imediat activistilor li s-a pus sub nas lista cu toti detinutii politici din Romania. Oamenii nostri fug atunci la Ceausescu si-i spun ce au patit. Urmare: dictatorul s-a decis sa dea niste amnistii pentru reduceri. Astfel in 87-88 au iesit majoritatea detinutilor politici cu exceptia celor care aveau pedepse peste zece ani, printre care si Dumitru Iuga. Dupa ce am iesit din inchisoare am semnat un alt mesaj catre Conferinta general europeana de la Viena, in care ceream 13 reforme principale infaptuite cat mai urgent in tara. In urma acestui mesaj, impreuna cu toti detinutii politici eliberati, am fost arestat, batut cinci zile la rand pana la lesin, fara mandat de arest, si dupa ancheta mi s-au dat zece zile ca sa parasesc Romania. Am ajuns in SUA in 1988 unde am stat pana in 1997. Apoi m-am repatriat.
– De ce v-ati intors?
– Mama era foarte bolnava.
– Cum v-ati descurcat in America?
– A fost foarte rau, mai ales la inceput. M-am angajat la o firma care m-a dat afara fiindca nu stiam limba.
– Dar vreau sa va intreb: faptul ca fuseserati detinut politic in Romania, suferiserati enorm, nu a contat acolo chiar deloc, nu a avut nici o importanta?
– Chiar nici una, eram ca oricare alt om.
– Aici voiam sa ajung. Si acest lucru nu v-a durut?
– Intr-un fel, da, dar eu de mic am fost invatat cu tot ce e mai greu, asa ca…
– Bine, asta tine de structura dv, dar..
– M-a durut fireste, cu atat mai mult cu cat, atunci cand am ajuns la serviciul de asistenta sociala si am incercat sa le explic ce e cu mine, ce am facut in Romania, ce credeti ca m-a sfatuit omul de acolo? Nu care cumva sa spun ca am fost condamnat…
– Incredibil. Cu alte cuvinte, dv trebuia sa ascundeti exact motivul care v-a facut sa ajungeti in lumea libera.
– Da. Am protestat din nou si am spus: dar pentru mine ce am facut acolo e o mandrie. Mi s-a raspuns: aici nu se stie ce e acela detinut politic si atunci condamnarea poate fi privita ca o pedeapsa pentru o infractiune de drept comun.
– Extraordinar!
– Clar, sa nu spun ca am fost detinut politic fiindca sunt considerat hot. Ce era sa fac… Am facut scoala de engleza, am invatat limba si am muncit cinstit pentru fiecare dolar. In 1997 am venit acasa, am incercat sa ma reabilitez si am intampinat tot felul de greutati. Bunaoara, nici acum nu am primit apartamentul in care locuiam la plecare. M-am dus la Funar in audienta si i-am spus cine sunt. El imediat a desfacut bratele. Nici o grija, te cunoastem si te vom ajuta. Aiurea! eu am facut un memoriu asa cum m-a invatat, cu care el, primarul, s-a dus in fata consilierilor. La a doua audienta ce credeti ca mi-a spus? Nu a mers nimic fiindca nu eu hotarasc, ci consilierii, ei te-au respins. Apoi am aflat ca printre consilieri erau multi de la Romania Mare. Vedeti, eu am muncit mult la viata mea. Intai la CFR, din 1962 pana in 1968 ca muncitor cu scoala profesionala, in 1968 m-am dus militar in termen la pompieri in Oradea. Atunci a fost invadata Cehoslovacia iar noi am fost intrebati daca vrem sa ramanem in armata. Asa m-am dus la scoala de maistri militari la Sibiu pe care am terminat-o in 1971, si m-au repartizat la Floresti Cluj. In 1977, cu ocazia grevei minerilor, eu aveam pe cineva acolo: le-am spus colegilor mei ca daca situatia din Valea Jiului scapa de sub control, noi nu putem fi decat de partea minerilor. Toata tarasenia a ajuns la urechea securistului militar din unitate, care a ordonat sa fiu supravegheat si scos din specialitatea mea de maistru de armament, munitii si rachete. M-au pus pe linie moarta si m-au mutat la gospodaria ajutatoare care inseamna grajduri, saivane, terenuri de sport, deci altfel spus, eu am necazuri cu banditii astia de la 30 de ani.
– Sa ne intoarcem in 1997. Repatriat, cum ati vazut tara?
– Am vazut ca nimic nu s-a schimbat, aceleasi mentalitati, multi dintre cei care nu mai trebuiau sa fie in anumite functii dupa '89 erau tot acolo, eu ma asteptasem la schimbari radicale. A ramas obiceiul neplacut: ca sa rezolvi o problema trebuie sa ai pe cineva. Eu am fost crescut sa nu am pe nimeni.
– Intors in tara, vazand neschimbarea, nu v-a incercat, vreo secunda macar, regretul ca ati suferit zadarnic?
– Nu. Nici vorba. Trebuie sa stiti, sa intelegeti ca nici un sacrificiu nu este in zadar. Fiti atent sa vedeti cum lucreaza Dumnezeu. Dupa 25 de ani au iesit la lumina toate ticalosiile din perioada '80-'89. Lech Walesa a ramas stupefiat cand a aflat ca, in urma mesajului trimis de mine atunci, am fost condamnat la 8 ani inchisoare. Acum, cand am fost in Polonia la aniversarea sfertului de veac de la infiintarea Solidaritatii, desi avea vreo trei sute de delegati, i-a dat la o parte si m-a primit pe mine inaintea lor, aproape o ora am stat cu el. E adevarat, Walesa nu mai e ce era, dar importanta lui ramane fiindca Solidaritatea poloneza isi intareste acum fortele, in 2005. De aceea dreapta poloneza este dreapta. Impresia mea este aceea ca in Polonia se munceste, economia merge bine, au superproductie agricola, alimentele sunt la jumatate de pret fata de Romania. Am intrebat la niste ferme prin ce mijloace a ajuns agricultura la asemenea cote. Raspuns: prin masurile pe care le-a luat statul polonez ca bancile sa dea imprumuturi fermierilor cu dobanda foarte mica.
– Credeti ca Romania va putea vreodata sa ajunga in situatia de-a fi admirata asa cum dv admirati acum Polonia?
– Nici nu ma gandesc ca nu va fi asa.
– Si cam in cat timp?
– Timpul n-o sa-l dau in ani. Doar atunci cand mentalitatea se va schimba si generatia care a facut compromisuri in comunism va disparea. Oamenii cu gandire din perioada comunista nu sunt in stare sa treaca la schimbari radicale.
– Dar tinerii de acum, care in '89 abia intrau la scoala, credeti ca vor avea capacitatea sa schimbe societatea romaneasca asa cum sperati dv?
– Absolut, eu am mare incredere in ei. Depinde cum ii pregatim.
– De acord, dar ei sunt pregatiti tocmai de cei a caror mentalitate dv o vreti schimbata.
– Nu toti. Eu cred ca sunt jumatate jumatate. Am ramas in urma fiindca in '90 nu s-a sters toata mizeria, s-a sters doar la suprafata, dar grosul a ramas. 1989 trebuia s-o aduca prim ministru pe Doina Cornea, presedinte pe Ion Ratiu, Regele Mihai trebuia sa fie consultant general in tara, in '89 majoritatea disidentei trebuia sa fie prezenta in Parlament.
– Sunteti multumiti de actualii conducatori ai tarii?
– Pana la dl Basescu tara nu a fost condusa…
– Si acum credeti ca e?
– Se incearca un control inca firav asupra situatiei interne dar haosul continua. Speranta mea este ca incetisor, catinel-catinel, vom iesi la lumina.
