România a fost cândva construită pe ideile unor vizionari. Vedem, atât în perioada interbelică, dar şi înainte de Primul Război Mondial, un întreg ansamblu al manifestărilor populare. Aşa a fost tradiţia instituită de Spiru Haret, Ziua Arborelui, la care se adaugă Ziua Marinei, din 1902, şi, nu în ultimul rând, Ziua Apelor, începând din 1933. Mai mult decât sărbătorile în sine, era vorba de un concept legat de mentalităţi, anume ca românii să-şi preţuiască ţara, cu toate înzestrările ei naturale.
Sportul şi învăţătura sunt două elemente de bază ale programului naţional dedicat apei. Nu întâmplător, am putea spune, este încurajată o asemenea manifestare în 1933, atunci când la conducerea Ministerului Instrucţiei, Cultelor şi Sartelor se află un deschizător de drumuri, un reformator, în persoana sociologului Dimitrie Gusti. Apa urma deci să aibă o zi a ei, „în una din cele două duminici din a doua jumătate a lunii iunie”, se arată în decizia ministrului. Este un act emis la 24 aprilie, pus în practică în acelaşi an, pe 25 iunie. Vă prezint, în continuare, şi scopul acestei întreprinderi, sub titulatura de Ziua Apelor, aşa cum este el marcat în optica autorităţilor. “Pentru toate şcolile din vecinătatea apelor, şi cu concursul asociaţiei culturale şi sportive aderente la această iniţiativă. Programul zilei se compune din excursiuni, concursuri de înot şi canotaj, lecţii speciale, şezători, conferinţe publice legate de apele noastre, pagini de gazete, expoziţii, proiecţii şi desfaceri de cărţi din literatura apelor”, scrie ministrul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor.
Apa, ca bază a expansiunii economice
Ordinul e contrasemnat de Apostol Culea, directorul Educaţiei Poporului, care, la rândul său, va face un „Apel pentru Ziua Apelor”. El se referă la ideea ca românii să înţeleagă importanţa apei din punctul de vedere al unui popor care îşi poate bizui, în viitor, dezvoltarea pe acest element, pe care natura ni l-a dăruit cu generozitate, având în vedere atât ieşirea noastră la Marea Neagră, cât şi reţeaua hidrografică internă, foarte bine ramificată. Formarea şi modelarea unor mentalităţi care să dea apei importanţa cuvenită în viaţa fiecărui om este, în acest scop, pusă în seama şcolii. „Învăţământul popular, cum e cel de pe malul apelor, va trebui să pună bază expansiunii noastre economice într-o regiune cu infinite izvoare de viaţă neexploatate, să dezvolte virtuţile marinăreşti oprite secular de fatalităţi istorice, să cultive bucuria de viaţă în popor prin sănătatea ce o dau sporturile de apă. De aceea, ne gândim să aşezăm înotul între exerciţiile fizice cu caracter de obligativitate programată, măcar acolo unde apa este în vecinătate”, scrie directorul Educaţiei Poporului. Acestea se adresează în mod direct învăţătorilor şi profesorilor, pentru ca în activitatea lor cu elevii să pună apa într-un context mult mai bine definit. “Vă rog să organizaţi lecţii libere în natura locală, orientate spre viaţa apelor, cu geografia apelor, flora şi fauna acvatică cunoscute în localitate”.
Planuri naţionale
Această idee de a construi în mentalul românilor o apropiere faţă de apă prinde contur odată cu înfiinţarea, încă din 1927, a Ligii Navale Române. Un prim element este descris de comandorul Eugeniu Botez, în 1932, cel care trasează şi anumite planuri concrete, cum ar fi înfiinţarea unui Muzeu Maritim şi a unui Acvariu, la Constanţa, la care se adaugă necesitatea construirii unei noi nave-şcoală pentru viitoarele generaţii de marinari, dar şi amenajarea lacurilor din preajma Bucureştiului, scopul fiind legat de sporturile nautice. Vedem, în acelaşi timp, implicarea Casei Regale, prin Yacht Clubul Regal Român. Primele efecte nu se lasă aşteptate, la Constanţa apărând Şcoala Apei. Este locul în care învăţătorii şi profesorii, mai întâi cei din Dobrogea, apoi din toată ţara, vin să dobândească informaţii pe care apoi să le ofere elevilor, în tot ceea ce înseamnă apa.
Rădăcini adânci
Dacă vorbim de viziunea poporului faţă de apă, vedem că autorităţile interbelice ştiu să exploateze rădăcini adânci în această speţă, cu referire la ritualuri şi credinţe ancestrale. Este un adevăr care nu scapă din vedere nici amiralului Petre Bărbuceanu, comandant al Marinei Militare. „Însuşi poporul nostru păstrează în obiceiurile sale un cult al apelor, căci ce sunt dansul paparudelor şi procesiunile religioase pe timp de secetă decât reminiscenţele unor serbări antice în invocarea zeilor, ca să reverse asupra pământului însetat binefăcătoarea apă cerească”.
„Trebuie să învăţăm a cunoaşte Marea pentru a o utiliza”
O conferinţă transmisă de Radioul Naţional în 19 aprilie 1937 mizează pe aceeaşi intenţie oficială de înrădăcinare a rolului apei în viaţa fiecărui român. De remarcat cu această ocazie ceea ce spune comandorul Preda Fundăţeanu despre rolul pe care îl are Liga Navală Română. „Este acela de a propaga ideea şi de a întări convingerea în adâncul sufletului românesc că nu este destul să stăpânim legal Marea ca element geografic, nu este de ajuns să o posedăm, ci este neapărat nevoie să o asimilăm ca factor component în structura noastră spirituală, aşa cum ea intră în strctura noastră geografică şi economică. Trebuie să învăţăm a cunoaşte Marea pentru a o utiliza, făcând-o să rodească pentru bogăţia şi propăşirea neamului nostru”.
Zile cu scop educativ
Aveam totodată, încă de pe vremea reformatorului Educaţiei, Spiru Haret, Ziua arborilor, prin care românii învăţau să preţuiască această comoară care ne îmbrăca munţii. Apare, cum am arătat deja, Ziua apei. Ca să nu mai spunem că, din 1902, avem Ziua Marinei. Dincolo de manifestările populare, am scos în evidenţă, iată, câteva dintre opiniile exprimate de nişte vizionari, cei care dau nu numai tonul sărbătorilor, dar, mai mult decât atât, vor să-i facă pe români să înţeleagă că bogăţiile acestei ţări sunt ale lor, şi, ca urmare, să le preţuiască, să se bucure de ele, ei şi urmaşii lor. Este una dintre ideile de căpătâi prezentate în cartea sugestiv intitulată „Cultul apelor la români”, semnată de comandorul Marian Moşneagu, şeful Serviciului Istoric al Armatei.
Reînnodarea tradiţiei
Vedem, în conformitate cu descrierea din acest volum, că apa a fost sărbătorită de toţi românii, în a doua parte a lunii iunie, până în anul 1945. Politica s-a schimbat după aceea, şi nu e nevoie de alte explicaţii, ca să înţelegem de ce. Firul acestei tradiţii este reînnodat în anul 2000, când Liga Navală Română organizează primele manifestări postdecembriste dedicate acestui nobil scop. Calendarul se menţie, respectând obiceiul, adică tot în luna lui Cireşar. De la an la an, sărbătoarea prinde contur tot mai evident şi atrage din ce în ce mai mulţi iubitori ai naturii şi spiritului marinăresc, atât în Bucureşti, cât şi în alte oraşe ale ţării. Să sperăm însă că, la fel ca în perioada interbelică, românii vor ajunge până acolo încât să înţeleagă că a sărbători apele înseamnă, în primul rând, să le păstrezi curate. A sărbători arborii se traduce prin apărarea pădurilor, nu hăcuirea lor. A sărbători marinăria, şi pe cea civilă, şi pe cea militară, înseamnă, înainte de toate, să ai, din nou, o flotă care să străbată mările şi oceanele. Şi, nu în cele din urmă, a sărbători tot ce e frumos în această ţară este ca şi cum ne-am respecta pe noi înşine.
