Cand esti detestat, mai devreme sau mai tarziu ajungi uitat. Cam asa se intampla in istorie care, binecrescuta, nu poate sa retina decat figurile progresiste. Ce sa mai facem bunaoara cu Pierre Drieu la Rochelle ? Anul trecut, in martie s-au implinit 50 de ani de la moartea sa. Autorul s-a sinucis intr-un moment de adanca depresie sau dimpotriva de nefireasca iluminare, cand a inteles ca Europa va intra intr-o ireversibila era a „oamenilor mici „, a „suboamenilor”, a burghezilor harnici si stupizi. Mitul eroului, al supraomului, al fiintei demiurgice si paranoice a pierit definitiv. Intr-o lume condamnata la aplatizare parca nu mai are rost sa traiesti. Dar uite ca Cioran al nostru a trait. Si nu cativa ani, ci peste patruzeci, daca luam ca punct de plecare anul 1945, anul mortii lui Drieu la Rochelle.
Exista, fara indoiala similitudini intre cei doi. Daca ne amintim doar de relatarile incendiare si scandaloase pe care Cioran le publica in Vremea in anii 30, cand bursier la Berlin era entuziasmat de noul suflu imprimat Germaniei de venirea la putere a lui Adolf Hitler, intelegem ce-i poate apropia. Lucruri, desigur, incredibile din perspectiva timpului, atunci insa, in viziunea celor ce se lasau inflamati de o noua miscare sociala, de la sine inteles.
Editura Corint a publicat de curand si a lansat la Bookfest jurnalul , de fapt, o parte din jurnalul voluminos al lui Drieu, demonstrand ca la urma urmei epoca postmoderna, dincolo de toate pacatele ei, are in schimb o calitate princeps : aceea ca recupereaza, deschide valiza cu vechituri, cotrobaieste acolo si scoate la iveala lucruri care poate intr-o alta epoca ferma, stricta, cu principii severe, nu ar mai fi aparut nicicand. In schimb, postmodernii relativisti, tihniti si flegmatici ne pun in fata, cum ar proceda un negustor intr-o pravalie, tot felul de produse al caror caracter nociv este ca si uitat.
Asadar, acela detestat, printr-o perfida trecere a vremii, are sansa de a fi uitat. Uitat si treptat neutralizat. Readus in memorie, delirul lui de odinioara ajunge bagatelizat si privit cu ingaduinta. Autori de factura celui despre care publicam in acest numar un text consistent nu mai e socotit Ð de o buna parte dintre noi Ð chiar fascistul odios. Sunt desigur si altii care au ramas pe pozitii. El e acum doar scriitorul nefericit, tragic, torturat de ideile si starile sale sufletesti, raportandu-se mereu la abstract si mai putin la realitatea concreta a timpului sau. Ceea ce fascineaza la aceste personalitati hulite pleaca asadar din naivitatea lor, din faptul ca ei duc dorul unui tata, al unui stapan, un dictator, fara sa aiba nici cea mai vaga idee privind fata propriu-zisa a dictaturii. Pe autori ii uitam, pe dictatori nu. Cel putin asa suntem invatati. Sa nu uitam ca sa nu repetam. Probabil, daca s-ar fi refugiat prin America de Sud, intr-o zona ferita de razbunarea conationalilor sai, scriitorul francez ar fi trait mult si trist, fiind pe masura trecerii timpului o copie palida a propriului suflet. Nu ar mai fi existat un mormant periodic profanat, ci doar amintirea sa, a cartilor, a obsesiilor sale neobisnuite. Asemenea autori sunt ca niste strigoi care ne trezesc din somnul dulce al conformismului.
