Munca este cel mai frumos, cel mai de pret, dar pe care omul si-l poate face siesi. Cum, veti spune dvs, sa fie un dar, cand munca e un efort, o truda?! Asa este, aveti dreptate intr-un fel, insa numai atunci cand coboram munca jos-jos de tot, cand facem din ea o salahorie pentru a ne agonisi doar cele trebuitoare traiului, vietuirii de zi cu zi. Fireste, intai traim si apoi filosofam, cum spune cunoscutul dicton latin: "Primum vivere, deinde philosophare" – dar socotind munca numai mijlocul de a ne agonisi cele trebuitoare vietuirii facem din ea un jug. Munca trebuie sa fie pentru noi si dobandirea unui rost superior al vietii, implinirea unei meniri, a unei vocatii. E foarte, foarte trist ca astazi tinerii isi aleg profesia numai in functie de banii pe care-i pot castiga si nu si implinirea unei vocatii, a unui tel in viata. Prin implinirea unei vocatii, munca ne usureaza de truda, de povara ei, dupa acest cuvant al lui Shakespeare: "Munca pe care o infaptuim cu placere (si din vocatie, as adauga eu) ne usureaza de povara ei, ne vindeca de truda ei". Fireste, munca de orice fel – si fizica si intelectuala – inseamna si un efort, un consum de energie, dar e mai bine sa ne incordam, sa ne consumam puterile prin ea decat sa ruginim, cum spune, atat de potrivit, filosoful francez Diderot: "Mai bine sa te consumi decat sa ruginesti". Da… exista si oameni ruginiti prin nelucrare si care prin lenea sau nepriceperea lor nu pot avea o astfel de bucurie, dupa vorba inteleapta a lui André Gide: "Nu exista adevarata bucurie in repaos, in timpul liber, decat daca a precedat-o bucuria muncii". Pe langa cele trebuitoare traiului, prin munca adevarata (si nu salahorie) sa facem din ea si un dar al vietii noastre, implinindu-ne o menire, un rost. Munca numai pentru castig banesc inseamna coborarea acesteia in salahorie.
