In Elogiul filosofiei, Seneca (filosof stoic, 4 i.H Ð 65 d.H) nu spune ca filosofii ar fi fericiti, insa au partea lor de multumire spirituala, un rost superior, desprinsi de lumea ce misuna ca toate vietuitoarele. Dintre toti muritorii sunt linistiti doar cei ce se consacra filosofiei; doar ei traiesc cu adevarat. Seneca nu-i socoteste pe filosofi ca pe o casta privilegiata de zei sau de societate, ci: Ei nu se multumesc sa se ingrijeasca prea tare de existenta proprie (…) Nu sunt plini de avere, ci bogati in „veacuri”: (…) la varsta lor isi adauga toate secolele,insusindu-si toti anii scursi inainte ca ei sa se fi nascut Ð adica scot din veacuri si poarta cu ei intelepciunea confratilor ce i-au precedat: Ne indreptam spre adevarurile marete scoase din intuneric la lumina prin truda altuia; nici un secol nu ne-a fost interzis. Noi putem sa discutam cu Socrate, sa ne indoim de Carneade (filosof sceptic, c.214-129 i.H.- n.m.), sa ne linistim cu Epicur (341-270 i.H.)…
Citind cele scrise de Seneca, mi-au venit in minte multe reflectii despre iubitorii de intelepciune, care au ramas in memoria veacurilor, care si-au facut singuri o obarsie. De pilda (din Montaigne): Intrebat de unde este, Socrate nu spunea ca-i din Atena, ci din lume. Sau (din La Bruyere): O fi noroc sa te nasti nobil, dar e un noroc sa te nasti astfel incat sa nu se mai intrebe din ce spita cobori. Intr-adevar, cine se mai gandeste la obarsia lui Epictet, sclav, sau la cea a lui Marc Aureliu, imparat roman? (Ambii si Seneca sunt reprezentantii de seama ai stoicismului tarziu, roman). Despre filosofi, eu as spune doar atat: ei vad lumea nu numai cu ochiul fizic, ca noi, oamenii obisnuiti, ci si cu ochii mintii, ai spiritului.
