A apărut o splendidă carte cu titlul „Despre diafan” (Ed. Polirom, 2010) semnată de Anca Vasiliu, cercetător şi profesor la Sorbona. Este destinată tuturor celor care lucrează cu imaginea, celor care-şi pun întrebări despre „natura culorii, a vederii şi a cunoaşterii intelectuale induse de percepţia sensibilă” – aşa cum o recomandă celebrul Jean Jolivet în prefaţă. După ce a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, Anca Vasiliu s-a stabilit din 1990 la Paris unde a publicat câteva volume pe aceeaşi temă – imaginea – la prestigioase edituri. În 1998 a publicat unul dintre cele mai importante albume despre frescele moldoveneşti: „Architectures de l’ image. Monasteres de Moldavie, XIV – XVI siecles” (co-editori: Paris-Mediterranee şi Jaca Book, Paris, Milano). Cum este cu putinţă actul vederii, aşadar? Conform lui Aristotel, pentru ca lumea să poată fi văzută aşa cum există, alături de (1)lumină şi (2)„solid”, mai este nevoie de „ceva”, mai este (3)„diafanul”. Diafanul este acel ceva care leagă lucrurile şi le „deschide”, integrându-le lumii şi făcându-le accesibile lumii. „Diafanul nu este nimic prin el însuşi, fiind în schimb prezent în fiece lucru la contactul exterior pe care îl determină, şi în orice articulaţie extrinsecă, în orice ieşire din sine, pe scurt, în dialogul şi alteritatea instituită de vedere şi de gândire” (p. 320) consideră Anca Vasiliu. După ce trece în revistă analiza istorică a doctrinelor, estetica, multitudinea de sensuri a cuvântului „diafan”, rezultă, aşa cum subliniază Jean Jolivet, „o reflecţie despre sensul ¬teoretic şi spiritual al icoanei”…
