Cazurile Anna O. si Dora sunt faimoase pentru psihanalisti si pentru amatorii (degustatorii) de psihanaliza: cele doua femei au fost pacientele esentiale si pilduitoare (datorita inteligentei si sensibilitatii lor aparte, dar si datorita bolii lor, isteria) cu ajutorul carora Sigmund Freud (intr-unul din cazuri, in colaborare cu Josef Breuer) a fost apt ca lanseze pe piata culturala de idei si sa impuna stiinta si, in acelasi timp, arta psihanalizei. Romanul lui Donald Michael Thomas (mai cunoscut ca D. M. Thomas), Hotelul alb (publicat de Editura Humanitas si transpus in romaneste de poetul Mircea Ivanescu), are ca premisa tocmai aceste cazuri (desi mai degraba Dora este, cred, materia principala pe care se bazeaza, imaginar, romancierul britanic, fascinat de personalitatea lui Freud si in alte proze ale sale), care ii ingaduie autorului sa concretizeze fantasmari ritualice in constructia sa epica.
Aceasta carte nu ar face neaparat figuratie in cadrul unei rubrici precum cea intitulata "Biblioteca stranie" doar pentru ca porneste de la personalitatea eclatanta a barbosului Freud si de la pacientele acestuia, scormonite in mintea si in sufletul lor; exista ceva aparte care individualizeaza romanul lui D. M. Thomas, iar acest aparte consta in epicizarea in tromba a fantasmelor. Hotelul alb nareaza si concentreaza viata unei femei bolnave de isterie, cu toate urcusurile si coborasurile ei, ca un bildungsroman al unei maladii explicitate pe indelete. Din acest punct de vedere, constructia este tipica. Nu as pleda, insa, pentru aceasta carte in totalitatea ei, ci doar pentru doua dintre capitolele sale, unice ca realizare si scriitura: Don Giovanni si Jurnalul de la Gastein. Don Giovanni este transpunerea intr-un lung poem delirant a fantasmelor sexuale concentrate ale Lisei Erdman (personajul-cheie din Hotelul alb): este curajos faptul ca D. M. Thomas incearca o asemenea bresa in arhitectura sa epica, cu toate riscurile pe care lirismul le-ar putea aduce, mai cu seama in deschiderea cartii sale. Poemul este intru totul iesit din tatani si pentru ca este o spovedanie in scop psihanalitic, prin urmare incalca destule tabu-uri (daca nu cumva pe toate) legate de sexualitatea feminina si de raportarea acesteia la cea masculina. Poemul este, insa, programatic adresat lui Freud, tocmai spre a fi deconstruit si priceput cu toata simbolistica sa periculoasa. Este o fisa launtrica de lucru, care pregateste terenul pentru incredibilul capitol urmator, cel mai spectaculos al cartii: Jurnalul de la Gastein.
Incendii, avalanse, inecuri, sexualitate debordanta si frenetica (plus cutumele incalcate cu voluptate, adica sex oral, anal, sex cu menstra, lactatie mamara sexuala), toate aceste elemente pigmenteaza mareea deliranta a jurnalului tinut de mintea bolnava a Lisei Erdman, la hotelul alb. Magistrul Freud va decamufla imediat delirul ca trofeu al pacientei sale (vorei e non vorei, pare sa spuna provocatoarea Lisa, jucandu-se cu propria ei minte, dar si cu mintea celebrului psihanalist): hotelul alb este pantecul mamei (dar poate fi si pantecul oricarei femei care problematizeaza sexualitatea nelinistitoare). Nimic trivial, insa, in transcrierea (inconstient insolenta) a halucinatiilor Lisei Erdman, ci doar teribile pagini de proza suta la suta, scrise cu indemanare aproape geniala (psihologic si stilistic) de D. M. Thomas. Singurul meu regret este acela ca nu tot romanul este redactat astfel, ci doar o treime din el.
Ca de obicei, inchei prin a indica fraza cea mai frumoasa. As fi putut cita mai cu seama propozitii simple, intrucat D. M. Thomas nu mizeaza pe nuante ample, invaluitoare, ci pe concizie. Dar voi face altceva, o voi lasa pe Lisa Erdman sa vorbeasca intr-un fragment din aluvionarul poem Don Giovanni (redat, insa, aici in proza, nu in versuri, precum in romana. Iat-o: "Cand am adormit in sfarsit eram o Magdalena, un chip cioplit la prova unui vas croindu-si drum prin ceata, si cu un peste-sabie infipt in mine pluteam semeata in vant, sorbind furtuna boreala, pandindu-i licarirea tulbure, domoala, in gheata moale acum balenele parca plangeau si acele subtiri ale corsetului mi se-nmuiau si nu mai desluseam vantul din zbaterea inceata a cate unui trup de balena leganandu-se ca beata in sirul infinit de spinari albe". Dixit.
