Doar cu un an inainte de implinirea a noua decenii de la infaptuirea Marii Uniri, aceasta continua sa ramana evenimentul cel mai important din istoria moderna a poporului roman. Ni se ofera astfel sansa sa ne reamintim ca avem o constiinta nationala pentru a carei edificare inaintasii nostri chiar au luptat si au suferit, ceea ce unora dintre noi, acum, li se poate parea bizar. In acelasi timp, putem medita asupra felului in care Unirea a fost realizata, fiindca nu a fost ceva servit "pe tava", de la sine inteles – dimpotriva –, ci a insemnat un maxim efort al vointei si inteligentei fruntasilor de atunci.
Vazand ce emotionata a fost Regina Maria intelegem ce inseamna sa fii cu adevarat un conducator de stat si nu un bautor de cupe de sampanie. Din memoriile ei reies bucuria si entuziasmul care au miscat-o pana la lacrimi in acele clipe inca de pe atunci istorice, cand revenea dupa doi ani in Capitala tarii. Tocmai de aceea un eveniment de o asemenea anvergura nu e ceva abstract, depersonalizat si decontextualizat. Comunistii au incercat prin propaganda lor sa separe Marea Unire de fauritorii ei, aducand in prim-plan teza marxista potrivit careia istoria ar fi fost facuta (doar) de popor. Dar poporul nu e de-ajuns daca in fruntea sa nu exista adevaratii conducatori si adevaratele personalitati care stiu sa-l indrume. In cazul nostru personalitatile au jucat un rol decisiv si cinstind un eveniment le cinstim de fapt pe ele.
Marea Unire
Regina Maria: Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!…
Un eveniment de anvergura celui pe
care-l sarbatorim maine poate fi privit cel putin din doua puncte de vedere. Prima privire, asadar, este aceea care vine de la contemporani. Tocmai din acest motiv ne-am gandit sa selectam un fragment din memorialistica reginei Maria, al carei rol in realizarea Marii Uniri, asa cum se stie, a fost covarsitor. Tonul ei patetic este de la sine inteles, neputand sa-si reprime emotiile firesti determinate de ceea ce ii fusese dat sa traiasca.
O a doua privire vine dinspre istoricul autorizat care, din perspectiva timpului scurs, are privilegiul sa analizeze cele petrecute atunci, sa judece un intreg context, sa faca asocieri si disocieri pentru a completa un tablou al semnificatiilor si al efectelor lor peste ani. Am ales un fragment din lucrarea lui Florin Constantiniu "O istorie sincera a poporului roman", in care distinsul carturar ne pune in fata zilele de atunci tensionate dar si inaltatoare. Iata fragmentul:
"Hotararea de la Alba Iulia apare ca o sinteza intre programul national si cel social si o sinteza intre unirea neconditionata si unirea conditionata. (Exista marturii ca un grup de tineri ofiteri ardeleni alarmati de zvonurile despre o unire conditionata au patruns in camera in care se redacta hotararea si au exercitat presiuni pentru execitarea unirii neconditionate. In cele din urma, Iuliu Maniu avea sa gaseasca formula finala, dar numai dupa lungi discutii cu Vaida Voevod, partizan ferm al unirii neconditionate). Ea exprima o anumita rezerva critica fata de randuielile din Vechiul Regat, rezultata dintr-un amestec de repulsie fata de orientalismul moravurilor, mizeria taranimii si imaginea creata de indelungata propaganda maghiara ostila Romaniei. Teama de politica de centralizare autoritara, atribuita lui Ion I. C. Bratianu, i-a facut pe basarabeni sa voteze initial o unire conditionata, pe bucovineni sa faca referiri la viitorul regim democratic si pe transilaneni sa expliciteze amanuntit libertatile democratice, reforma agrara si drepturile muncitorimii. Romanii din Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banat voiau unirea cu Vechiul Regat si crearea statului national roman, dar, in acelasi timp, voiau si garantii ca acele aspecte negative din societatea romaneasca de peste Prut si Carpati – adica din patria-mama – nu se vor extinde si asupra lor. Dincolo de aceste rezerve – lesne de inteles si, in fond, benefice pentru natiunea romana – Marea Unire din 1918 a fost – si ramane – pagina cea mai sublima a istoriei romanesti. Maretia ei sta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid, este fapta istorica a natiunii romane, realizata intr-un elan tasnit cu putere din strafundurile constiintei unitatii neamului, un elan controlat de fruntasii politici, pentru a-l calauzi cu inteligenta politica remarcabila spre telul dorit."
Poate cele mai frumoase cuvinte despre Regina Maria ii apartin Patriarhului Miron Cristea care o caracteriza astfel in 1935, cu prilejul aniversarii a 60 de ani de la nasterea ei: "A activat pentru cultura, arta, mila crestina, spitale, vaduve, orfani, saraci, orbi si peste tot unde este nevoie de ocrotire si impartire de mangaiere si alinare.
Regina Maria a fost cea dintai care a stat ca o stanca, cu sufletul neclintit in convingerea biruintei finale. Ca un inger pazitor a mentinut moralul in cercul central al aspiratiilor nationale, de unde toata lumea romaneasca astepta orientare si indemn. In acele clipe critice a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastra, ca am avut-o. Ca nascuta englezoaica, da expresie zilnica, in fata tuturor, increderii etnice a neamului sau de origine: «Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci biruinta finala va fi a aliatilor, a noastra»… Ea a inteles mai bine ca oricine pe barbatii nostri de stat, cari au condus rasboiul si tara in aceste hotaritoare clipe ale istoriei sale. S-au incurajat reciproc. Armata s’a reorganizat. A curatit tara de inamic si a dat satisfactie tuturor armatelor aliate, intrand in capitala secularului inamic.
Biruinta a urmat. Pacea s’a pecetluit. Neamul s’a intregit.…"
Am redat o buna parte din acest articol, pentru ca este o caracterizare foarte buna atat a momentului cat si a rolului reginei.
si acum, sa vedem in continuare ce scria regina Maria in acea zi, insemnare publicata, in volumul "Maria Regina Romaniei – Povestea vietii mele" sub titlul:
Intoarcerea la Bucuresti dupa victorie
Cu talent, evoca momentul intrarii victorioase in capitala, dupa exilul de doi ani, reusind sa ne transmita entuziasmul poporului si emotia ei din acel moment important pentru Romania. Iata fragmente din text:
Cotroceni, Duminica 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!…
Adjectivele suna parca a gol,cand vrei sa pui toate pe hartie. A fost o zi de entuziasm, de delir, in pofida greutatilor de transport si a distrugerii lasate de dusmani; pana si vremea ne-a fost propice, insa ploile torentiale prapadisera cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totusi aproape la ceasul prescris… Pe cap purtam o caciula de astrahan cenusiu, cu o curelusa sub barbie, care-mi dadea infatisarea unui flacau voinic si bucalat.. Acest costum era completat de o lunga manta militareasca, cenusie cu guler de blana…
Am fost intampinati la gara Mogosoaia de generalul Berthelot si de cativa ofiteri francezi si englezi, si, bineinteles, de generalii nostri in frunte cu Prezan.
Era acolo si Radu Rosetti cu un zambet stralucit pe chipul lui prietenos. Isi poate cineva inchipui cu ce adanca sguduire ne-am salutat. Caii ne asteptau la gara. Eu trebuia sa incalec pe marele si voinicul Jumbo, o adevarata namila plin de putere, care nu se lasa turburat de nici un fel de sgomot. E o faptura inteleapta, vrednica, de incredere, tocmai ce-mi trebuia in aceasta zi de manifestatii furtunoase.
Carol intrase calare in oras, in fruntea regimentului sau, iar fiicele noastre plecasera inainte intr-o trasura trasa de patru cai. Noi am pornit cei din urma. Regele cu mine, Niky deoparte si generalul Berthelot de cealalta. Dupa noi veneau generalii si toti adjutantii nostri si astfel trecuram solemn de-a lungul preacunoscutei sosele Kisselef, pe care erau insirate numeroase trupe; intai cele franceze si britanice, apoi ale noastre, in frunte cu regimentul meu 4 Rosiori.
Era intaia oara cand salutam pe pamantul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea in jurul nostru astazi, era aproape mai mult, decat puteam suporta. Ne vedeam insfarsit prietenii! Fusesem despartiti, fara nadejde, de ei in departatul nostru coltisor de lume. In tot timpul razboiului nu fusesem niciodata in legatura cu armate aliate, afara de cele rusesti;iar acestea, la sfarsit, se prefacusera intr’un prilej de groaza in loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a intampinat un sobor de preoti in odajdii stralucitoare; venisera sa binecuvanteze intoarcerea noastra, steagurile noastre si ale aliatilor. S’au inaltat cantari solemne si ni s’a dat sa sarutam crucea.
A doua oprire s’a facut in piata Victoriei. Aici ne-a intampinat dupa datina, primarul cu paine si cu sare, guvernul nostru, numerosi fosti ministri din toate partidele, corpul diplomatic, precum si o multime de doamne entuziaste care ma acoperira cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai usor de infruntat cand esti calare. Dupa aceasta, urma intrarea in oras de-a lungul vestitei Cai Victoria, scumpa inimilor romanesti…
Peste tot steaguri falfaiau la ferestre, pe acoperisuri, la felinare, si stegulete in mana fiecarui copil.
Era o simfonie ametitoare de rosu, galben si albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu…
Bucurestii cunoscusera toate grozaviile ocupatiei sub apasarea unor asupritori nemilosi, cari impilasera poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stapan pe sufletul sau, romanul nostru galben la fata, cu capul plecat trebuise sa se supuna soartei lui. Niciun glas nu indrasnea sa se ridice deasupra soaptei, nimeni nu mai avea dreptul sa umble slobod dupa treburile sale, afara de cei ce intrasera la invoiala cu dusmanul; cei credinciosi traisera clipe grele.
Iar acum, dupa acesti doi ani cumpliti, ne intorseram biruitori in ciuda nenorocirii si a umilintii, iar visul de veacuri al Romaniei, era acum implinit. Nu e de mirare ca-si iesise din fire poporul de atata bucurie, nu e de mirare ca pana si pietrele de sub picioarele noastre pareau ca ne aclama si, ca se imbata de gloria intoarcerii.
Uitandu-ma de sus , la toate acele fete intoarse spre mine, mi se parea ca citesc in ochii fiecaruia suferintele prin care trecusera.
Alaiul nostru isi urma drumul pana in piata unde se inalta statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicata in varful bratului stang. Aici, de cand venisem in tara la 1893, mireasa nevinovata si plina de dor de tara ei, fusesem de fata la defilarea de fiece an la 10 Mai, insa niciodata la o parada ca aceasta in care luau parte armata franceza si cea engleza. Poporul insotea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor nostri, care venisera de peste Dunare, drum lung ca sa fie alaturi de noi in aceasta zi de pomina.
Dupa defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe cand soseau oaspetii, am avut 10 minute de ragaz, in care sa-mi schimb uniforma in haine de sarbatoare. Slujba a fost scurta, solemna si impunatoare; biserica intunecoasa, era luminata de 1000 de faclii, iar pe cand ingenunchiam ca sa inaltam multumiri catre Domnul, cantarea unui cor de multe glasuri plutea in valuri deasupra capetelor noastre. La iesirea noastra din biserica, inainta spre noi generalul Grigorescu si in numele armatei ruga pe rege sa primeasca bastonul de maresal. Aceasta idee o dadusem eu generalilor, care se invoisera cu entuziasm, insa pentru Nando fusese ceva neasteptat. A fost adanc miscat.
Dupa aceasta plecaram spre casa, la caminul nostru, la Cotroceni, unde zacuse Mircea doi ani in singuratate, asteptand intoarcerea noastra…
Aici las sa-mi cada pana din mana. Nu e sfarsitul povestei, caci numai basmele se sfarsesc cu «fericire, cu vesnica fericire», si aceasta nu e un basm, ci povestea vietii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totusi e mai bine sa-mi sfarsesc aici cartea, acum cand m’am intors la mormantul lui Mircea, si in vechiul meu camin. Intr’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta ramane de vazut. Azi simt insa ca trebue sa sfarsesc evocand cuvintele unuia ce cunoaste mult din durerile Regilor: «Aceasta truda dureroasa a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca sa se oteleasca prin ea,Am vazut toate muncile ce se fac sub soare si iata: toate sunt desertaciune si sbuciumare a gandului.»
