Acum 200 de ani, la Bucureşti, otomanii cedau ruşilor partea de est a Moldovei, cunoscută de atunci înainte sub numele de Basarabia.
Calvarul Basarabiei a început acum 200 de ani. În mai 1812, reprezentanţii corupţi ai Imperiului Otoman au cedat Rusiei ţariste partea de est a Moldovei. Tratativele au avut loc sub ameninţarea unei noi campanii a împăratului francez Napoleon Bonaparte, de care se temeau emisarii ruşi. La început, reprezentanţii ţarului aveau mandat să ceară cedarea ambelor principate româneşti, Moldova şi Valahia, iar Dunărea ar fi urmat să fie graniţa dintre cele două imperii.
Pe măsură ce ameninţarea franceză la adresa Rusiei creştea, emisarii ţarişti îşi diminuau pretenţii. Primul pas a fost să ceară doar cedarea Moldovei, apoi au cerut Moldova până la Siret. În cele din urmă, după negocieri intense, graniţa a fost stabilită pe Prut. Însă, dacă diplomaţii otomani nu ar fi fost corupţi de către Rusia, graniţa ar fi putut să rămână pe Nistru, deoarece ţarul nu-şi permitea să se afle în război şi cu Imperiul Otoman, şi cu Imperiul Francez. Aceste lucruri sunt binecunoscute, la fel cum este binecunoscut şi calvarul Basarabiei. Însă cercetări ale unor istorici occidentali arată că anexarea Basarabiei a fost intens pregătită de autorităţile ţariste.
„Eliberare”
În acea epocă, pe măsură ce Imperiul Otoman devenea un stat tot mai şubred, puterile creştine revendicau drepturi pentru creştinii din interiorul acestui stat, precum şi teritorii. Rusia şi Austria au făcut o serie de cuceriri, în zonele de graniţă. Ungaria şi Transilvania au devenit părţi ale Imperiului Austriac după un război cu turcii, la fel ca şi Bucovina. Iar Rusia şi-a extins posesiunile pe seama otomanilor atât în zona Mării Caspice şi a Caucazului, cât şi în Basarabia. Franţa a pretins dreptul de a fi recunoscută drept protectoare a creştinilor din Orientul Mijlociu, iar Rusia a revendicat acelaşi statut pentru ortodocşii din Imperiul Otoman.
În contextul în care Valahia şi Moldova suportau regimul fanariot, Rusia şi Turcia prezentau cele două principate drept simple provincii privilegiate ale Imperiului Otoman. În mare măsură, aşa şi era, pentru că cele două principate erau lipsite de dreptul de-a avea monedă şi armată proprie, nu puteau avea o politică externă autonomă şi nu se bucurau nici de libertatea comerţului internaţional. Istoriografia românească accentuează faptul că cele două principate nu au fost niciodată anexate, adică transformate în paşalâcuri. Însă, din punct de vedere al raporturilor dintre marile puteri, acest lucru nu a contat prea mult. Rusia a prezentat ocuparea Basarabiei drept o „eliberare” de sub jugul păgânilor.
Propagandă intensă
Interesant este faptul că, în epocă, această propagandă a prins destul de bine în mediile boiereşti din cele două principate. Partizanii Rusiei prezentau ocuparea Basarabiei drept o schimbare a suzeranităţii împăratului turc cu cea a împăratului rus. În acei ani, acest lucru era perceput drept un progres, deoarece Rusia era mult mai occidentalizată decât Imperiul Otoman, la nivelul elitelor. Apoi, emisarii ruşi au promis echivalarea titlurilor boiereşti cu titlurile nobiliare, lucru care era pe placul multora dintre boieri. În al treilea rând, boierii care susţineau cauza Rusiei au fost răsplătiţi cu moşii în sudul Basarabiei. Această zonă fusese ocupată de turci încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar în aceste teritorii locuiau cu precădere musulmani turci şi tătari.
Aceştia au fost izgoniţi de ruşi, care au colonizat zona cu creştini. Cei mai mulţi au fost românii care şi-au recăpătat pământurile strămoşeşti, însă ruşii au adus şi ucrainieni, bulgari, găgăuzi, ruşi şi chiar şi elveţieni. Coloniştii primeau pământ gratuit şi o perioadă erau scutiţi de impozite, dar şi de prestarea serviciului militar. În comparaţie cu fiscalitatea apăsătoare şi arbitrară din Imperiul Otoman şi din principatele conduse de fanarioţi, promisiunile ruseşti erau foarte ademenitoare. Ruşii au încercat şi un experiment interesant. Au vrut să transforme Finlanda şi Basarabia în nişte „vitrine” ale Imperiului, care să fie foarte atrăgătoare pentru creştinii din Imperiul Otoman şi pentru cei din jurul Mării Baltice. Pe undeva, experimentul a fost repetat, un secol şi jumătate mai târziu, de URSS în RDG, care era „vitrina” lagărului socialist, care încerca să-şi demonstreze „prosperitatea” în faţa Occidentului. Astfel, ţariştii au acordat la început o largă autonomie Basarabiei, care includea dreptul de a folosi limba română (pentru că, în epocă, nimeni nu s-a gândit să inventeze limba moldovenească), precum şi un regim constituţional.
Familiile de boieri câştigate de partea Rusiei au fost bine răsplătite, cu bani, funcţii şi privilegii, în timp ce opozanţii au fost alungaţi peste Prut ori au sfârşit în Siberia. Totuşi, timp ce câţiva ani, regimul rusesc părea mult mai un decât cel otoman. Boierii basarabeni îi preferau pe aristocraţii ruşi, care vorbeau între ei franceza şi purtau uniforme de tip occidental, în locul fanarioţilor greci, care purtau moda turcească cu anterii şi cu papuci. Însă „bunăvoinţa” ruşilor s-a terminat rapid. După sfârşitul războaielor cu Napoleon şi după ce conferinţa de pace care le-a urmat a recu-noscut ocupaţia rusească, reprezentanţii regi-mului ţarist au început „să strângă şurubul”. A urmat anularea tuturor formelor de autonomie locală, iar Basarabia a început să cunoască o intensă politică de rusificare, combinată cu condamnarea la sărăcie, subdezvoltare şi arbitrariu. Presiunea rusească a mers atât de departe încât chiar şi liderii generaţiei unioniste de la 1918, şcoliţi la universităţile ruseşti din Dorpat ori Sankt Petersburg au realizat doar cu greu faptul că Moldova se poate desprinde de Rusia. Personalităţi precum Ion Inculeţ ori Pantelimon Halipa au fost, la început, ademenite cu promisiuni de genul celor făcute de ruşi în 1812: autonomia Basarabiei, dreptul de a folosi limba română, regim constituţional democratic. De data aceasta, promisiunile erau făcute de revoluţionarii lui Kerenski. Abia izbucnirea revoluţiei bolşevice a îndepărtat definitiv de coriferii Unirii cu România amăgirea pro-misiunilor ruseşti. Însă Basarabia nu s-a bucurat decât de 22 de ani de libertate, pentru că, în anul 1940, calvarul a reînceput, prin ocuparea pământului dintre Prut şi Nistru de către URSS.
