Privilegii, funcţii, domenii în alte zone ale Rusiei, dar şi recunoaşterea titlurilor nobiliare au fost mijloacele prin care administraţia rusească a ştiut să câştige sprijinul boierimii româneşti din teritoriul ocupat.
Una dintre cele mai disputate probleme din istoriografia românească este modul în care Rusia a ocupat Basarabia, în anul 1812. În general, istoriografia românească prezintă acest act drept rezultatul unei trădări a turcilor, care negociau pacea de la Bucureşti cu Rusia, din anul 1812, înainte de invazia franceză a lui Napoleon Bonaparte în Rusia. Istoricii spun că, dacă pacea ar fi fost semnată câteva luni mai târziu, ruşii ar fi renunţat la ocuparea Basarabiei, din cauza ameninţării reprezentate de armatele franceze. De asemenea, istoricii români accentuează faptul că Imperiul Otoman nu avea cum să cedeze legal Basarabia Rusiei, din moment ce acest teritoriu aparţinea Principatului Moldovei. Însă, în realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Pe de o parte, sudul Basarabiei, adică zona cetăţilor: Cetatea Albă, Chilia şi Tighina, fusese încorporat nemijlocit în Imperiul Otoman. Zona Bugeacului fusese colonizată cu turci, tătari şi găgăuzi, iar aceştia reprezentau o ameninţare permanentă pentru populaţia românească din nordul provinciei. De asemenea, mulţi dintre boierii români din Basarabia ar fi preferat suzeranitatea unui împărat creştin, cel rus, în locul celei a sultanului otoman. În fapt, autonomia Principatelor Române din timpul regimului fanariot fusese drastic limitată, iar din perspectiva otomanilor, cele două principate nu erau decât nişte provincii privilegiate.
Boierimea privea ieşirea de sub fanarioţi drept un progres
În aceste condiţii, Rusia a speculat abil toate nemulţumirile boierilor basarabeni, pentru a-i face să accepte şi să sprijine trecerea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru sub stăpânire ţaristă. Documentele vremii arată că, în epocă, boierimea basarabeană privea ieşirea de sub fanarioţi şi trecerea sub oblăduirea Curţii de la Sankt Petersburg drept un progres. Printre cei mai puternici susţinători ai anexării Basarabiei se numărau familiile Lupu, Duca, Cantacuzino şi Cantemir. De fapt, aceşti boieri ar fi dorit anexarea în întregime a Moldovei. Alţi boieri, precum cei din familia Ghica, ar fi dorit anexarea Moldovei la Imperiul Austriac, iar familia Mavrocordat ar fi dorit transformarea Principatelor în protectorate franceze. În cele din urmă, partida filo-rusă a fost mai puternică, cu atât mai mult cu cât conducerea ei fusese preluată de o înaltă faţă bisericească. Este vorba de mitropolitul Gavril Bănulescu Bodoni. În timpul ocupaţiei ruseşti din Principate, din perioada războiului ruso-turc din 1806 – 1812, mitropolitul asigurase conducerea de facto a Bisericii Ortodoxe din cele două principate. După anul 1812, el s-a stabilit în Basarabia, unde a fost creată, sub tutelă rusească, Eparhia Chişinăului şi Hotinului, susţine istoricul George F. Jewsburry, în cartea sa, „Anexarea Basarabiei la Rusia”. În aceste condiţii, administraţia ţaristă a început să îşi răsplătească partizanii. Această eparhie includea tot teritoriul dintre Prut şi Bug, adică inclusiv teritoriul Transnistriei administrat de armata română în timpul celui de-al doilea război mondial.
În primii ani, Basarabia s-a bucurat de o largă autonomie
„Operaţiunea” de cucerire a inimilor boierilor basarabeni a fost condusă de amiralul Ciceagov. În primul rând, o serie de boieri care s-au făcut remarcaţi drept sprijinitori ai ruşilor în perioada 1806 – 1812 au primit pământuri în sudul Basarabiei, de unde fuseseră expulzaţi musulmanii. De asemenea, au primit dreptul de a avea scutelnici. Este vorba de ţăranii atraşi din Principate ori din Balcani, care au fost colonizaţi în Bugeac şi care beneficiau de scutirea plăţii dărilor către statul rus, în schimbul îndeplinirii obligaţiilor către boieri. De exemplu, aceştia aveau dreptul să perceapă o zecime din produsele agricole şi o cincime din mierea obţinută de ţărani.
Un alt factor care a contat a fost faptul că, în primii ani, Basarabia s-a bucurat de o largă autonomie. Comandantul militar al provinciei era un militar ţarist, nu neaparat de origine rusă, în condiţiile în care în armata imperială slujea germani, scoţieni ori militari din alte naţiuni. Însă guvernatorul civil era ales dintre boierii români care dovediseră credinţă faţă de Rusia. Învăţă-mântul era bilingv, iar justiţia de asemenea, cu excepţia proceselor civile, care erau judecate exclusiv în limba română, după dreptul românesc. Rangurile boiereşti au fost recunoscute drept titluri nobiliare. Iar acest lucru a câştigat defnitiv inimile „noilor boieri”, care îşi datorau rangul doar averii şi care aveau o origine obscură. Practic, prin ucazul imperial, ei deveneau membrii ai nobilimii europene. Treptat, mulţi dintre boierii basarabeni s-au rusificat. Iar după 20 de ani, în Basarabia a început aspra prigoană naţională îndreptată împotriva românilor, care continuă şi azi în Transnistria.
O Constituţie pentru Basarabia
Ţarul Alexandru I a acordat boierimii basarabene o concesie dorită de boieri încă de la începutul regimului fanariot. El a acordat Basarabiei, Poloniei şi Finlandei dreptul de a avea constituţii, un drept pe care îl refuza altor regiuni din Imperiul Ţarist. Constituţia Basarabiei, adoptată în anul 1818, păstra autonomia provinciei şi majoritatea românească în Sfatul Suprem al Oblastiei. Însă, practic, ea a modernizat administraţia publică, ce funcţiona până atunci după principiul otoman al dreptului celui mai puternic, într-o administraţie mult mai eficientă, bazată pe legi.
