Când vezi astăzi cum se mişcă pe glob popoarele şi mai ales constatând că şi românii îşi caută un rost mai bun în SUA, Germania, Anglia, Franţa, Spania, Italia etc. ajungând la cifre de circa un milion de oameni, nu poţi să nu-ţi aminteşti de dezvăluirile istoriei depre aceste fenomene existente în masă în evul mediu.
Ştefan Meteş (1886-1977), ilustru istoric clujean, ne-a lăsat o carte de căpătâi inspirată acestui fenomen: „Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX”, (apărut în două ediţii) în cuprinsul căreia ne înfăţişează emigările în Polonia şi Silezia, Rusia, Serbia, Bugaria şi America. Acesta, pe lângă emigrările, să le zicem fireşti, în Moldova şi Ţara Românească, la fraţii de aceeaşi limbă şi rădăcini daco-romane. Motivaţia era multiplă: povara dărilor şi exploatarea feudală; persecuţii religioase, lipsa de pământ etc. Într-un cuvânt, oamenii îşi luau lumea în cap şi plecau în căutarea unui loc mai „cald”, înţelegând prin acesta anumite privilegii care să-i ducă la un trai mai îndestulător.
Hotărârea unor comunităţi româneşti din Transilvania de a emigra în Rusia a ajuns la urechile ţarinei Ecaterina, care le-a transmis vestea că-i primeşte (înţelegem,,bucuroasă) ,astfel că aproximativ 32.000 de oameni au luat drumul Rusiei. Ajunşi aici, cu „purcel şi căţel”, cum se spune, au primit un teritoriu de aşezare, în zona Kiev. Regiunea a fost denumită apoi „Serbia nouă”, pentru că, probabil, au existat şi mulţi emigranţi sârbi. Emigranţii români au înfiinţat circa 4o de sate, botezate după numele celor de unde plecaseră: Pecica, Nădlac, Şemlac, Şiria, Ineu, Păuliş etc. Şi, după un timp, prinzând cheag prin hărnicia lor, românii au fost capabili să se organizeze şi militar. Ei au înfiinţat regimente de husari. Unii – Petrescu, Ghigoraşcu etc.- au ajuns la grade înalte de ofiţeri. Unii, precum Cărăşanu, de generali.
Această atmosferă stimulativă pentru emigraţie în Rusia era întreţinută şi de unii români,precum colonelul „rus” Gavril Vaida, care, în 1767, făcea în Transilvania, propagandă printre români în sensul amintit, trezind mari speranţe între locuitorii oprimaţi de pe aceste meleaguri.
Ardelenii din Basarabia
Apoi, alte izvoare vorbesc dspre emigrarea altor grupuri de români ardeleni la Chişinău şi Cetatea Albă. Unii istorici amintesc şi de coloniştii români din Malorosia. Iar în 1765, trei ronâni, agenţi de colonizare, au cerut Episcopiei din Petersburg acceptul de a infiinţa biserici, şcoli ,tipografie şi dreptul la un magistrat propriu, ceea ce dezvăluie mulţimea lor. De altfel, cu câteva secole înainte, în socotelile oraşului Caffa din Crimeia administraţia notează că între 1463 şi 1470, soldaţii care păzeau ordinea şi siguranţa din acest oraş genovez erau românii „ungureni”, adică ardeleni, Ioan, Stanciu, Dumitru, Radu şi Stoica…
Cât priveşte emigrările în Polonia, ele au fost, de asemenea, în masă. În regiunea Sanok, de pildă, au înfiinţat 112 sate, în regiunea Sambor 87 de sate, urmate de alte cinci regiuni cu zeci de sate româneşti. Apoi emigrările numeroase au fost şi cele din Serbia, Bulgaria, America…
Observăm că românii s-au mişcat ca valurile mării, spre toate zările, cu speranţa că, doar – doar, vor da de un regim mai blând, apopiat de nădejdile visate.
