În primăvara anului 1944, trupele naziste au masacrat sute de civili italieni în Peşterile Ardeatine din apropierea Romei. Cu toate acestea, după sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, guvernul german nu s-a străduit să-i găsească şi să-i pedepsească pe făptaşi. La acea vreme, atât Germania, cât şi Italia erau mai interesate de politică decât de justiţie.
Pe 24 martie 1944, torţele luminau interiorul peşterilor. Afară, în soarele amiezii, camioanele aduceau prizonierii: 335 de bărbaţi, cel mai tânăr dintre ei având vârsta de 15 ani. Cu toţii erau italieni, relatează Der Spiegel.
Ocupanţii germani au dorit să se răzbune după un atac pe care partizanii comunişti l-au organizat cu o zi înainte asupra unei unităţi a poliţiei germane. Victimele actului de răzbunare au fost alese la întâmplare. Cele mai multe dintre ele au fost aruncate în închisorile controlate de Gestapo, însă nici una nu fusese implicată în atac.
La ora 15:30, un grup de cinci bărbaţi au fost înghesuiţi în peşteră. Un ofiţer SS i-a întrebat care este numele lor pentru a-i şterge de pe listă. Oamenii au fost obligaţi să îngenuncheze în întunericul cavernei, unde soldaţii SS i-au împuşcat în cap. Următorul grup de cinci bărbaţi a fost adus înauntru. Deoarece din ce în ce mai multe cadavre se aflau înşirate în peşteri, germanii au început să le aşeze unele peste altele, iar următoarele victime au fost nevoite să se caţere peste ele, înainte de a fi ucise.
Unii dintre soldaţii SS au consumat alcool în timpul execuţiilor, iar împuşcăturile lor nu au mai avut aceeaşi acurateţe. Câţiva prizonieri au supravieţuit execuţiei iniţiale şi s-au sufocat sub greutatea corpurilor aşezate deasupra lor sau au murit după ce militarii germani au dinamitat peşterile.
Documente acuzatoare descoperite la Berlin
Acest act de violenţă a intrat în istoria crimelor de război şi a devenit simbolul atrocităţilor comise în Italia de către germani, în timpul celui de-al III-lea Reich. Liderii italieni depun în fiecare an coroane de flori la monumentul ridicat în memoria victimelor.
Cu toate acestea, se pare că nimeni nu a avut interesul de a-i aduce pe criminali în faţa justiţiei. Singura persoană pedepsită a fost ofiţerul SS Herbert Kappler, şeful poliţiei germane şi a serviciilor secrete din Roma din timpul războiului, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă în 1948.
Istoricul Felix Bohr din Berlin a descoperit o serie de documente spectaculoase pe care le-a publicat, săptămâna trecută, pe un site dedicat istoricilor.
Documentele reprezintă un lung şir de scrisori, început în 1959, între funcţionarii Ambasadei Germaniei de la Roma şi cei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Bonn, capitala Germaniei de Vest. Cu o claritate fără precedent, documentele atestă modul în care diplomaţii germani şi funcţionarii italieni au cooperat în vederea evitării urmăririi penale a militarilor germani aflaţi la ordinele lui Kappler. Conform consilierului ambasador de la acea vreme, Kurt von Tannstein, scopul lor era acela de a „uita trecutul, după cum doreau atât partea germană, cât şi cea italiană”.
Tannstein s-a alăturat Partidului Nazist în 1933 şi a intrat în serviciul diplomatic sub comanda lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al lui Hitler din 1938 şi până spre sfârşitul războiului.
Înţelegere secretă privind muşamalizarea crimelor de război
În cazul Peşterilor Ardeatine, iniţiativa de muşamalizare a venit din partea Guvernului italian. Tentativele sale iniţiale de a-i pedepsi pe criminalii de război germani au fost abandonate după câţiva ani. Mulţi dintre autorii crimelor au trăit în Germania post-belică, iar Creştin-Democraţii care conduceau Roma au evitat să formuleze vreo cerere de extrădare. Un diplomat italian a avertizat: „În ziua în care primul criminal de război german va fi extrădat, ţările vor fi zguduite de proteste prin care se va cere extrădarea criminalilor italieni”. La urma urmei, Italia a fost în tabăra Germaniei naziste până în 1943 şi a ocupat anumite părţi din Balcani, unde sute de mii de oameni au fost victimele actelor de violenţă comise de armata italiană.
Mai mult decât atât, Partidul Creştin-Democrat era îngrijorat de faptul că noile procese ar deteriora relaţiile diplomatice cu Germania, noul aliat din cadrul NATO.
În consecinţă, o vastă operaţiune de curăţare a dosarelor procurorilor militari a fost lansată în 1958. Mii de dosare au fost închise în arhive.
Un an mai târziu, mai mulţi procurori civili italieni au început cercetarea cazului masacrului de la Peşterile Ardeatine. Acţiunile intentate împotriva lui Kappler nu au putut fi închise niciodată în mod oficial, deoarece 12 lideri SS şi judecători ai Wermacht-ului, suspectaţi de implicare în masacru, nu au putut fi identificaţi.
Acest fapt l-a determinat pe procurorul-şef al Ministerului Public, Massimo Tringalli, să viziteze Ambasada Germaniei de la Roma, în octombrie 1959. Ambasadorul Germaniei, Manfred Klaiber, a transmis cuvintele lui Tringali:
„În timpul conversaţiei, colonelul Tringali a declarat, într-un mod categoric, că nu există nici un interes de partea italiană de a aduce problema executării ostaticilor din Italia şi, în special, a celor de la Peşterile Ardeatine, în atenţia publică. Acest fapt nu era de dorit din raţiuni de politică internă. Prin urmare, el a invitat organismele oficiale germane, obligate să cerceteze cazul cu atenţie, fie să declare că nici unul dintre acuzaţi nu mai este în viaţă, fie să declare că nu se ştie unde se află, fie să declare, oficial, că nu au putut fi identificaţi din cauza lipsei unor informaţii precise privind numele lor”.
Ambasadorul Klaiber, care a fost membru al Partidului Nazist din 1934 şi a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe în timpul regimului nazist, a adăugat propriile gânduri, spunând că sprijină cererile italiene „demne de înţeles”.
Orbire premeditată
Simpatia lui Klaiber pentru criminalii de război a fost una tipică în primele zile ale Germaniei post-belice. Responsabilitatea pentru a oferi un răspuns la cererile Romei i-a revenit lui Hans Gawlik din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Bonn.
Acesta a aderat la Partidul Nazist în 1933, a fost procuror în Breslau (în prezent, oraşul polonez Wroclaw) în timpul Războiului şi a făcut parte din apărarea unor lideri SS în timpul procesului de la Nurenberg. După cum scria publicaţia germană Des Spiegel în 1968, Gawlik a profitat de poziţia sa în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi i-a avertizat pe unii dintre foştii ofiţeri nazişti cu privire la efectuarea unor călătorii în anumite ţări unde fuseseră condamnaţi „in absentia” şi unde riscau să fie arestaţi.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că Hans Gawlik a scris Ambasadei germane de la Roma, în august 1960: „locul în care se află cei căutaţi nu a putut fi determinat”. În plus, el a adăugat că nu se ştie dacă mai sunt în viaţă.
Printre cei căutaţi se afla şi Carl-Theodor Schutz, care a comandat plutonul de execuţie în Peşterile Ardeatine. Fostul căpitan SS lucra, la acea vreme, în cadrul Serviciului de Informaţii Externe al Germaniei Federale.
O altă persoană aflată pe listă a fost Kurt Winden. Potrivit lui Kappler, şeful serviciului de securitate din Roma, Winden a fost responsabil cu selectarea victimelor masacrului. Ulterior, el a negat acuzaţiile aduse. Cu toate acestea, Winden era uşor de găsit în 1959: lucra ca şef al departamentului juridic în cadrul sediului central al Deutsche Bank din Frankfurt.
Justiţie cu întârziere şi doar pentru doi oameni
Procedurile judiciare de la Roma s-au încheiat în 1962. După câteva decenii, după ce foştii nazişti s-au retras din poziţiile pe care le-au ocupat după război, doar două persoane au răspuns pentru crimele comise la Peşterile Ardeatine.
Cei doi au recunoscut că au făcut parte din cadrul plutonului de execuţie şi au trăit, până atunci, în libertate, folosindu-şi numele reale. Erich Priebke a locuit în Argentina, în timp ce Karl Haas a călătorit, din când în când, în Italia.
În 1998, cei doi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Între timp, Haas a murit, iar Priebke are 98 de ani şi locuieşte la Roma, fiind arestat la domiciliu. El era cel care ştergea numele victimelor de pe listă în momentul în care acestea erau împinse spre peşteră pentru a fi ucise cu sânge rece.
