Sfârşitul acestei entităţi politice se leagă de înscăunarea nefericitului principe Acaţiu (Akos) Barcsay (foto).
Unul dintre cele mai fascinante episoade de istorie locală din România este legat de Banatul de Lugoj-Caransebeş. Este vorba de o formaţiune politico-administrativă, cu rol militar, care a funcţionat în cadrul Principatului Transilvaniei. Manualele de istorie trec sub tăcere episoadele legate de această formaţiune, care a funcţionat circa un secol ca o marcă de apărare a Principatului Transilvaniei în faţa primejdiei otomane, inclusiv în timpul epopeii al cărei erou a fost Mihai Viteazu.
Istoria Banatului de Lugoj-Caransebeş începe după prăbuşirea Regatului Ungariei, în urma catastrofalei înfrângeri de la Mohacs, în care otomanii au reuşit să învingă unul dintre cele mai puternice regate creştine din Europa Centrală.
În perioada tulbure care a urmat, o serie de teritorii care se aflaseră odinioară sub suzeranitatea regelui Ungariei şi-au schimbat stăpânii. Transilvania a devenit principat autonom, vasal Imperiului Otoman. Comitatul Timişoarei, care fusese un adevărat spin în coasta Imperiului Otoman în perioada în care a fost condus de personalităţi precum Iancu de Hunedoara, a fost anexat de Imperiul Otoman în 1552 şi transformat în Paşalâcul de Timişoara. Importanţa strategică a acestuia era subliniată de faptul că paşalâcul era condus de un paşă cu două tuiuri. Banatul de Severin, revendicat de-a lungul secolelor de domnii Valahiei şi stăpânit de personalităţi precum Basarab I sau de Mircea cel Bătrân, a fost dezmembrat. Partea de est, de la Orşova, a trecut sub stăpânirea domnitorilor Valahiei. Partea de vest a acestuia a fost alipită, în anul 1554, Principatului Transilvaniei. Acest teritoriu a cunoscut o organizare aparte, sub forma Banatului de Lugoj-Caransebeş.
Pământ apărat de militarii din districtele româneşti
El a avut un important rol de apărare a Principatului Transilvaniei în faţa Imperiului Otoman, iar în repetate rânduri militarii recrutaţi din districtele privilegiate româneşti ale acestui Banat şi-au dovedit valoarea în luptă. Practic, conducătorii Banatului de Lugoj-Caransebeş şi oştile conduse de ei au închis calea oştilor otomane care ar fi năzuit să atace Transilvania pe traseul urmat în Antichitate de armata împăratului roman Traian, în războiul cu regele dac Decebal, şi care trecea prin Porţile de Fier ale Transilvaniei. Acesta este şi motivul pentru care otomanii au pus la acale ocuparea acestui Banat. Acest lucru s-a întâmplat în timpul nefericitului principe Acaţiu (Akos) Barcsay, instalat cu sprijinul sultanului în locul lui Gheorghe Rakoczi al II-lea. Pentru a-şi plăti datoria faţă de sultan, principele Barcsay a cedat Banatul de Lugoj-Caransebeş Imperiului Otoman. Acest Banat a fost alipit Paşalâcului de la Timişoara în anul 1660.
Epoca austriacă
După 28 de ani, regiunea a fost ocupată de trupele generalului austriac Veterani. Însă Pacea de la Karlowitz, din 1699, care consfinţea eliberarea Transilvaniei de jugul otoman şi trecerea sub tutela Imperiului Austriac stabilea că fostul Banat de Lugoj-Caransebeş rămânea Imperiului Otoman. Turcii au continuat să stăpânească regiunea până în anul 1716, când austriecii au cucerit Paşalâcul de la Timişoara şi l‑au transformat într-o provincie a Austriei până în anul 1867. Atunci, austriecii au cedat Banatul întreg şi Transilvania Ungariei, cu care au format, până în anul 1918, Austro-Ungaria.
La finalul primului război mondial, soarta Banatului era nesigură, deoarece acest teritoriu era revendicat deopotrivă de România, de Ungaria şi de Serbia. La un moment dat, trupele sârbeşti ocupau Timişoara şi părea că Banatul va reveni Serbiei. Mulţi dintre români erau convinşi deja de acest lucru, pentru că armata sârbească era deja instalată temeinic, iar sârbii începeau organizarea administrativă a acestui teritoriu. Mai mult, ei se bucurau de sprijinul mai multor personalităţi din tabăra învingătoare, astfel că mulţi dintre liderii românilor bănăţeni au căutat să construiască un modus vivendi cu sârbii. De exemplu, episcopul ortodox de Caransebeş, viitorul patriarh Miron Cristea, care îl pomenea la slujbe pe Petar al Serbiei, nu pe Ferdinand al României. Însă, în cele din urmă, Conferinţa de Pace de la Paris a decis o nouă divizare a Banatului istoric. Partea de vest a revenit Serbiei, iar partea de est României.
Frontiera stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris dintre România şi Serbia a rămas nemodificată de atunci.
Banatul de Lugoj-Caransebeş a funcţionat, vreme de un secol, ca o marcă de apărare a Transilvaniei
