Infiintarea Securitatii la 1 septembrie 1948 in Romania (devenita satelit al Moscovei), dupa modelul KGB-ului, sub pretextul consolidarii noii „democratii populare”, a insemnat instituirea celui mai puternic instrument de teroare si opresiune la indemana regimului instaurat sub protectia tancurilor sovietice.
Au urmat ani indelungati de fapte abominabile savarsite de Securitate asupra propriului popor, cu sirul nenumaratelor torturi si crime din beciurile sale, la Canal si in coloniile de munca fortata. Intre timp, ca urmare a represiunii extrem de dure, pe masura lichidarii sau aducerii la tacere a „dusmanilor poporului” si a cresterii proportiei ofiterilor cu studii in domeniul lor, situatia s-a schimbat, iar „aparatul” si-a modificat metodele, rolul informatorilor in conservarea sistemului comunist a primit noi valente, Securitatea extinzandu-si controlul si asupra mediilor politice oficiale comuniste. In aceasta atmosfera de intrigi, invinuiri si tensiuni s-a format inca din tineretea sa si Nicolae Ceausescu. Functia de secretar de partid la Ministerul de Interne din 1956, cand a avut legaturi directe cu Securitatea, cat si aceea de sef al comisiei de cadre din partid, i-au asigurat accesul asupra comunistilor din conducerea partidului. Dupa moartea lui Dej, la propulsarea lui Ceausescu in functia suprema din partid si-au adus o mare contributie Securitatea si informatorii ei. Cu siretenia sa caracteristica, Ceausescu, cunoscand dedesubturile mecanismelor regimului comunist, a inteles importanta deosebita a detinerii controlului asupra informatiilor si a manipularii informatiei. Accesul la dosarele cadrelor partidului si colaborarea Securitatii i-au oferit dictatorului posibilitatea de a-si indeparta potrivnicii. Teroarea si crimele au continuat si in perioada „Epocii Ceausescu”, chiar daca in forme si proportii mai reduse.
In timpul revoltei populare din decembrie 1989, odata cu fuga lui Ceausescu sub puternica amenintare a multimii revoltate, elita securista si-a dat seama ca „Marele Comandant Suprem” ce daduse bir cu fugitii, a pierdut orice posibilitate de a reveni la putere si trebuia sa fie imediat inlocuit cu cineva care sa le asigure un viitor cat mai ferit de posibile consecinte ale faptelor lor anterioare. Astfel, Ion Iliescu, scolit in URSS, fost prim secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, membru al CC al PCR si ideolog al partidului comunist, familiarizat cu practicile comunisto-securiste, cu imaginea sa de „opozant” a lui Ceausescu, sprijinit neindoielnic de forte din fosta Securitate (inclusiv din ramura specializata din interiorul MApN), cu sau fara contributia Moscovei, profitand de vidul de putere si de neorganizarea fortelor democratice, in ziua de 22 decembrie 1989 initiaza Frontul Salvarii Nationale (FSN) si preia efectiv puterea in stat. In comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN), citit la Televiziune de Ion Iliescu in seara zilei de 22 decembrie 1989, se spunea si ca CFSN „i se va subordona Consiliul Militar Superior, care va coordona intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”. Sub controlul lui Iliescu, din „uniune a tuturor fortelor democratice”, FSN a devenit curand o uniune a unor grupuri de interese, alcatuita cu preponderenta din oportunisti, multi proveniti din fostele structuri comunisto-securiste.
A doua zi dupa numirea sa in functia de Ministru al Apararii Nationale, printr-un decret al CFSN din 25 decembrie 1989, generalul-colonel Nicolae Militaru (suspectat de Ceausescu de legaturi in favoarea KGB-ului si indepartat din functii de comanda de aproape zece ani), noul ministru a semnat impreuna cu Ion Iliescu decretul ce hotara soarta Securitatii (a fostului „Departament al Securitatii Statului” Ð DSS). Prin acest decret, DSS, Comandamentul Trupelor de Securitate, impreuna cu organele si unitatile din subordinea acestora treceau in componenta MApN. Disimulata astfel in zona puterii, fosta Securitate a fost ferita de o condamnare oficiala a actiunilor sale represive. Dupa decretul prezidential din 26 martie 1990 (nepublicat), directorii (cu rang de ministru) ai Serviciului Roman de Informatii, continuatorii DSS si Serviciului de Informatii Externe (SIE) Ð fostul DIE, practic nemodificat, fac parte din Consiliul Suprem de Aparare a Tarii.
Avand deplina libertate de actiune prin grija CFSN si FSN intrate pe mana continuatorilor practicilor comuniste, mafia securisto-comunista a continuat sa aplice pe scara larga ceea ce stia cel mai bine sa faca: diversiuni si inscenari (sa ne amintim doar de inscenarea si farsa din data de 12 ianuarie 1990 continuata cu intensificarea propagandei mincinoase impotriva partidelor istorice si lungul sir de mineriade). FSN, cu continuul sir: FDSN-PDSR-PSD s-a dovedit a fi nu un Front al Salvarii Nationale ci unul al salvarii mafiei securisto-comuniste. Salariile primite de personalul din SRI si SIE erau pe masura importantei pe care noii stapani le-au acordat-o pentru a se mentine la putere. Inca din 1990 conducerea SRI primea un salariu echivalent cu al unui ministru, sefii de diviziuni si loctiitorii acestora cat al senatorilor, iar conducerile sectiilor judetene aveau salarii echivalente cu ale prefectilor, in timp ce un absolvent de scoala militara din SRI era retribuit la acelasi nivel cu un medic specialist cu o vechime de 20 de ani. Fostii securisti au devernit „oameni de bine”, intreprinzatori prosperi in diferite domenii, unii ofiteri si fosti colaboratori acumuland mari averi, una dintre cai fiind si aceea a fondurilor secrete aflate in administrarea lor, carora li s-a pierdut urma dupa decembrie 1989.
Ca rezultat al guvernarilor FSN-FDSN-PDSR, criza economica aproape catastrofala, la care se adauga criza politica, sociala si nu in ultimul rand cea morala, au dus la pierderea suportului popular al PDSR, alegerile din 1996 fiind castigate de CDR. Dar, interesele de multe ori divergente ale gruparii de partide ce alcatuiau coalitia, frica unor fosti informatori ai Securitatii de a nu fi identificati printre beneficiarii de functii importante in partidele din sfera puterii si mai ales inconsecventa, diletantismul, lipsa de curaj si comunicarea defectuoasa de care a dat dovada Presedintele Emil Constantinescu, au dus la nerespectarea promisiunii electorale privind deconspirarea Securitatii, culminand cu renuntarea de catre Presedinte la punctul 8 al „Proclamatiei de la Timisoara”. Spre deosebire de predecesorul sau la Presedintie, Emil Constantinescu nu a reusit sa obtina controlul asupra serviciilor de informatii, conditie de extrema importanta in exercitatea puterii. Mult promisa „schimbare” nu a mai avut loc. La conducerea serviciilor secrete Presedintele a numit doua persoane fara abilitatile necesare unei asemenea functii, diletanti ce au fost pana la urma manipulati de coloneii si generalii din fosta Securitate, care au reusit sa-si mentina in servicii personalul din subordine, ramanand in continuare legati de interesele PDSR. Presedintele se plangea apoi ca a castigat alegerile dar nu si puterea, detinuta in continuare de vechile „structuri”, cu toate ca a fost ales tocmai pentru a prelua puterea.
Dupa ce in conditiile in care, la sfarsitul anului 2000, alianta din CDR era practic destramata, PDSR – cu promisiuni electorale atragatoare – castiga alegerile si revine la putere cu un guvern monocolor si cu Iliescu in functia de Presedinte al tarii. Serviciile de informatii ramase intacte si credincioase lui Iliescu in buna masura datorita diletantismului si inabilitatilor predecesorului si a guvernarii CDR, si-au adus o contributie deosebita la consolidarea PDSR ca partid-stat.
Criza morala si sociala la care a ajuns PSD datorita indeosebi practicarii „capitalismului de cumetrie”, a cresterii fara limite a coruptiei si justitiei aservite puterii si corupta, a contribuit hotarator la castigarea in decembrie 2004 a alegerilor prezidentiale de catre alianta Dreptate si Adevar si la instaurarea lui Traian Basescu in functia de Presedinte al tarii. Actualul Presedinte al Romaniei, caruia ii sunt caracteristice gandirea curajoasa, modul de exprimare clar si lipsit de ambiguitati, firea radicala si abilitatile de comanda, le-a dat sefilor serviciilor de informatii un ultimatum de sase luni pentru a-si demonstra colaborarea si competenta, lasandu-le deocamdata neatins „zaharelul” functiilor si al salariilor mari, dar mentine pregatita „bata” ultimatumului. Dupa cate se pare, a obtinut o prima proba de colaborare si eficienta din partea serviciilor de informatii. Duminica 22 mai, el a laudat contributia acestor servicii si excelenta lor cooperare la eliberarea ostaticilor romani din Irak.
Ii doresc domnului Presedinte Basescu succese in continuare in strunirea serviciilor de informatii romane in beneficiul tarii, in reducerea drastica a coruptiei, reformarea justitiei si promulgarea in cel mai scurt timp a legii lustratiei. Oricum, „baietii” din vechile structuri ale puterii comuniste si-au facut de mult „plinul” si pot pleca linistiti si cu pensii „grase” din functiile pe care le mai detin.
