"Papa Muncitorului" sau "Pontiful Social" recupereaza doar fragmentar portretul complex al lui Leon al XIII-lea. Cel de-al 256-lea succesor al Apostolului Petru a intrat in analele istoriei drept cel mai in varsta papa (a murit la 93 de ani), singurul care s-a nascut in secolul XIX si primul care a murit in secolul XX. Pontificatul sau, depasit ca lungime doar de cel al predecesorului sau, Pius al IX-lea si de cel al lui Ioan Paul al II-lea, se situeaza in toata puterea cuvantului la cumpana dintre veacuri. Cu toate ca a fost un rege fara regat (desfiintarea Statelor Papale ca urmare a incheierii procesului unificarii Italiei), pontificatul lui Leon este unul dintre cele mai stralucite din probabil intreaga istorie a Bisericii Romano-Catolice.
Pentru a spune de ce, sagacitatea personala care l-a facut popular in randul tuturor mediilor sociale (catolice sau necatolice, muncitoresti sau intelectuale) trebuie alaturata imprejurarilor care desi acumulau lava care va erupe in 1914, se caracterizeaza prin pace. In plus, se produce discret, insa nu peste tot, un rapprochement intre puterea seculara si cea ecleziastica pe fondul epuizarii dupa decenii de anticlericalism (Catholic Encyclopedia). Nu doar ca cel de-al doilea Conciliu de la Vatican care a reconciliat Biserica cu modernitatea nu poate fi imaginat fara contributia lui Leon, dar intr-un anume fel Gioacchino Pecci il anunta pe Karol Wojtyla. Atat Leon al XIII-lea cat si Ioan Paul al II-lea comporta cateva trasaturi comune: devotamentul pasional fata de doctrina sociala a Bisericii, popularitatea semnificativa, in mare parte datorata mijloacelor electronice (Leon este primul papa inregistrat si filmat) si corporalizarea unui sens aparte al ultramontanismului.
Ca punte peste veacuri, pontificatul lui Leon este inevitabil unul al paradoxului. Pe de o parte conservator (aparator al Syllabus-ului Erorilor, rezervat fata de pluralism si libertatea de gandire), iar pe de alta liberal (Inaltul Prelat a semnat enciclice cu privire la liberalism, crestin-democratie, raportul dintre Stat si Biserica, asupra cetateanului crestin), Leon reuseste readucerea Bisericii in lumea timpului sau scotand-o astfel din umbra in care publicarea Syllabus-ului a adus-o. Probabil tocmai pentru ca a fost un rege fara regat, Leon a exprimat un simt ascutit al raspunderii fata de turma sa. Printre cele aproape 80 de enciclice publicate in decursul ministeriului petrin (un numar record, nedepasit pana acum de nici un alt Papa), doua probabil au avut cel mai mare impact nu doar asupra Bisericii, ci asupra lumii intregi. Prima dintre ele este "Aeterni Patris" (1879) prin care se readuce in prim plan mostenirea politico-teologica a Sfantului Thomas de Aquino, iar a doua este "Rerum novarum" (1891) asupra relatiei dintre munca si capital.
Daca cea dintai poate fi privita sub aspectul unei importante covarsitoare, a doua este negresit cea mai comentata. Localizarea Bisericii sub pastorirea lui Leon in geografia modernitatii utilizeaza trei coordonate: diplomatia papala, chestiunea sociala si invatatura teologica. Capitolul de fata nu va elabora decat ultimele doua aspecte ale pontificatului leonin. Prima ramane de folos doar celor interesati de relatiile internationale sau a istoriei continentului european in masura in care Leon inregistreaza un succes nu doar in reluarea dialogului amiabil cu Franta si Germania, dar si in puterea de persuadare a apropierii Frantei de Rusia ca masura de contrabalansare a blocului militar al Puterilor Centrale. Suntem incredintati de catre istorici ca intr-o foarte mare masura datorita abilitatii diplomatice a lui Leon aceasta alianta a fost cu putinta.
Restaurarea thomismului
Restaurarea doctrinei scolastice si in principal cea a invataturii Sf Thomas de Aquinas cunoscuta si sub numele de thomism a fost prima masura pe care Leon a luat-o de indata ce conclavul s-a pus de acord asupra sa in tulburele an 1878. Cu toate acestea, enciclica "Aeterni Patris" promulgata in al doilea an de pontificat nu a venit din neant. Interesul lui Leon pentru thomism pe care "Aeterni patris" nu face decat sa-l oficializeze, trebuie cautat in 1852 cand a manifestat dorinta crearii "Academiei Sf. Thomas", lucru realizat abia doua decenii mai tarziu. Ca Arhiepiscop al Peruggiei, Pecci s-a dedicat, printre altele, invatamantului. Alaturi de introducerea obligativitatii studiului lui Aquinas in dioceza sa, tanarul arhiepiscop a asigurat confomitatea metodei de invatamant cu standardele guvernamentale. Experienta de nuntiu apostolic la Bruxelles a jucat un rol esential in constientizarea importantei continutului si metodei didactice. Spre deosebire de alte state, ciocnirea dintre catolici si liberali s-a purtat in Belgia pe taramul universitatilor.
Anul 1843 cand Pecci a fost trimis de Grigorie al XIV-lea ca reprezentant apostolic apartine perioadei in care acest conflict intelectual atinge cote maximale. Astfel, Gioacchino Pecci a ajuns la concluzia ca infruntarea curajoasa a exceselor modernitatii nu se face printr-o banala condamnare in spiritul lui Pius al IX-lea. Argumentele modernitatii trebuie cunoscute in toate nuantele si, mai mult, respinse intr-un mod rational, convingator. Misiunea aceasta Pecci i-a incredintat-o lui Thomas de Aquinas. Desigur, relevanta mostenirii tomitane pentru sfarsitul veacului al XIX-lea nu sta doar in argumentele aduse, ci si in faptul ca Aquinas a trait intr-o perioada asemanatoare celei in care Leon a fost chemat pe Scaunul lui Petru.
Secolul al XIII-lea este privit drept un "prim prag al modernitatii": universitatile se consacra ca spatii de gandire polemica (inainte sa ajunga la Paris, Aquinas s-a instruit in Napoli a carei universitate a fost prima care a iesit in mod total de sub controlul autoritatii ecleziastice datorita politicii ferme a regelui Frederick al II-lea al Siciliei fata de Papa Grigorie al IX-lea), comunele scutite de impozite favorizeaza un climat de viata diferit de cel traditional (rural si feudal), anuntand astfel fenomenul urbanizarii, ordinele monahale se afirma ca spatii de reflectie si comportament social in afara ierahiei rigide a institutiei ecleziale (Eslin, p. 151). Mai presus de toate insa, epoca lui Aquinas este una a fluxurilor si refluxurilor filosofiilor orientale sau ale Greciei antice. Cele trei valuri succesive prin care filosofia aristoteliana se reintoarce din uitare inlocuiesc platonismul care a preocupat gandirea de pana in secolul al XII-lea.
Foarte atent la spiritul timpului si inzestrat cu o neobisnuita capacitate de sinteza, Aquinas trece gandirea crestina de la spiritualismul platonist (axat pe unitate) la rationalismul aristotelian. Increstinarea filosofiei lui Aristotel pe care o datoreaza lui Aquinas nu doar crestinii, ci si ganditorii teoriei politice, inseamna readucerea omului in mijlocul lumii si folosirea sociabilitatii ca argument al distinctiei omului in raport cu celelalte creatii divine (Eslin, p. 152). Expresia intelectuala a lui Aquinas nuanteaza puterea discursului augustinian care-si gasea originea si perechea in cel platonician. Daca potrivit lui Augustin solutiile diferitelor probleme trebuie cautate in Dragostea si Mila lui Dumnezeu, aristotelismul crestin ne indeamna sa le cautam in natura, in diversitatea vietii sociale construita pe autonomia omului (ibidem). Aquinas construieste metoda filosofica de armonizare a credintei si a ratiunii.
Stiinta este nu doar un fruct al ratiunii in libertate, ci si instrument de aflare si descoperire a lui Dumnezeu. Ca teolog format intr-o dubla schema traditionala (studiul biblic, a Parintilor Bisericii si a dreptului canonic) si inovativa (filosofia aritstoteliana), Aquinas pastreaza acea cale de mijloc pe care Leon o admira profund. In fata intrebarii privind sursa cunoasterii, contemporanii lui Aquinas se situau pe pozitii ireconciliabile: fie un fideism credul (doctrina crestina este data doar de revelatie, iar cunoasterea se datoreaza doar ideilor divine), fie un rationalism restrictiv sau materialism (doar lumea creata este sursa cunoasterii). Spre deosebire de acestia, Doctorul Angelic motiveaza compromisul caii mediane: orice forma de existenta materiala sau spirituala urmeaza logica originii si sfarsitului in Creator (aici, Aquinas ramane fidel augustinianismului).
Dumnezeu a dotat lumea creata cu propria inteligibilitate si a echipat omul cu instrumentul ratiunii cu care ajunge nu doar la cunoasterea lumii, ci si a lui Dumnezeu. Ratiunea este asadar nu doar instrumentul prin care se desluseste originea cunoasterii, ci convingerea existentei lui Dumnezeu (Romanus Cessario). Acesta ar fi unul din mesajele thomitane care strabat epocile si pe care Pecci il recupereaza in textul enciclicei "Aeterni Patris". Adresata tuturor clericilor, textul enciclicei se deschide prin elogierea filosofiei privita din perspectiva dubla de calauzitoare a stiintelor umane si de origine a raului prin vicierea opiniilor, baza a actiunii umane. Tocmai pentru ca Leon a dorit ca filosofia sa reconcilieze ratiunea cu credinta isi intituleaza modest enciclica "asupra filosofiei crestine" si nu "asupra doctrinei Sf. Thomas de Aquinas", de pilda. Leon nu ezita nici surprinderea portretului filosofului ideal care se dedica deopotriva studiului filosofiei si credintei crestine.
Dupa apologia filosofiei, Leon discuta raportul sensibil dintre credinta si ratiune. Reintoarcerea lui Leon la Doctorul Bisericii pentru tamaduirea bolilor intelectuale ale modernitatii se explica prin faptul ca secolul al XIX-lea aduce ratiunea si credinta intr-un raport de opozitie si nu complementaritate. Experienta socialismului utopic (din care a izvorat pozitivismul lui Auguste Compte) sau marxist, dar in mare parte si a liberalismului a facut uz de ratiune pentru a anula credinta, pentru a o desacraliza si deci a-i conferi un caracter instrumental sau pentru a o alunga intr-o zona obscura a asa-numitei sfere private. Fidel schemei de gandire thomitane, Leon considera ca cele trei fructe ale ratiunii umane sunt demonstrarea existentei divine, excelenta singulara a lui Dumnezeu si relevarea faptului ca Dumnezeu este Adevarul care "nu se inseala si nu inseala". Ca urmare, "ratiunea umana aduce Cuvantului lui Dumnezeu credinta si cea mai inalta autoritate".
Conditia indeplinirii acestei nobile misiuni cere ca ratiunea sa evite tentatia negarii capacitatii de cunoastere a lui Dumnezeu sau negarea insasi a lui Dumnezeu. Departe deci de a se opune una alteia, ratiunea conduce omul la cauzele erorii, iar credinta ofera ratiunile (argumentele) care le combate. Afirmand acest lucru, intr-o seducatoare discretie, Leon avertizeaza ca nu e suficient doar sa condamni ceea ce crezi ca-ti este potrivnic, ci si sa vorbesti despre cauze. Sugerarea metodei de utilizare a ratiunii si a credintei angajeaza catolicii (clerici sau mireni) pe un drum diferit de cel al Syllabusului. Leon ii indeamna sa elaboreze un discurs rational prin care spiritul combativ sa imprumute conceptele adversarului pentru a le aduce impotriva propriilor idei. Probabil ca nici un alt pontif nu a urmat aceasta cale mai bine decat Ioan Paul al II-lea.
Pana ca in 1998 sa publice enciclica "Fides et ratio" prin care thomismul este din nou afirmat (intr-un moment in care multi credeau ca dupa al doilea conciliu al Vaticanului thomismul isi traieste ultima suflare) ca filosofie a lui "ceea ce este" si nu "ceea ce pare sa fie", Karol Wojtyla s-a hranit filosofic de la izvorul thomist. Din nou o asemanare intre Pecci si Wojtyla se impune facute: pentru nici unul din ei adevarul nu se separa de experienta. Leon a sugerat acest lucru in momentul in care a deschis tuturor cercetatorilor arhivele Vaticanului. In 1883 a spus ca Biserica nu are de ce sa se ascunda de istorie, iar adevarul afirmat se reflecta in istoria acesteia. Karol Wojtyla s-a ghidat dupa acest principiu nu doar in opera filosofica a acestuia, ci si in relatia directa cu comunismul. In egala masura, Leon indeamna clerul sa aiba incredere in ratiune si in pluralitatea solutiilor la problemele timpului unite de catre credinta.
Preferarea reintoarcerii la realitate pentru a gasi rezolvare numeroaselor incercari in ale studiului dogmatic s-a tradus in anii care au urmat intr-o explozie intelectuala a teologilor. Din trunchiul prolific al thomismului s-a nascut personalismul asumat intr-un mod politic de catre partidele crestin-democrate, precum si programul social al Bisericii. Aproape ca nici o ideologie politica nu va ramane neatinsa de eflorescenta teologica a inceputului de secol XX. Misiunea teologiei, ca unica stiinta divina despre Dumnezeu, consta in ordonarea coerenta a pluralitatii adevarurilor la care in mod implacabil prin ratiune se ajunge, unui singur Adevar (Cessario). O data trasata schita de portret a credintei si ratiunii, Leon purcede la trecerea in revista a Parintilor Bisericii care au explorat argumentul teologiei scolastice impotriva a ceea ce el numeste inamicii adevarului.
Dintre acestia, pontiful se opreste asupra lui Thomas de Aquinas pe care-l infatiseaza cititorului drept spirit de sinteza, permeabil la toate doctrinele si tendintele intelectuale ale timpului sau, aparator al Bisericii, "spirit deschis si penetrant", inzestrat cu "memorie facila si sigura", integru moral, "imbogatit de stiinta divina si umana" (Aquinas a separat teologia ca stiinta divina de studiile religioase care sunt o stiinta umana care, la fel ca si celelalte stiinte, este limitata de forma ratiunii – Cessario). Asa cum era de asteptat, Leon noteaza ca "doctorul angelic a cumpanit toate concluziile filosofice din insasi ratiunile si principiile lucrurilor… Folosind acelasi procedeu in respingerea erorilor, marele doctor a ajuns la dublul rezultat de a respinge toate erorile din timpurile anterioare si de a furniza armele invincibile pentru a le inlatura pe cele care nu vor inceta sa apara in viitor".
Fragmentul citat confirma opinia asupra naturii profilactice a invataturii lui Aquinas. Istoricii identifica trei fluxuri ale thomismului, fiecare asociat unui moment de criza. Primul dintre ele se produce chiar din timpul vietii. Imediat de la moartea survenita in 1274 si pana la canonizarea din 1323 invatatura lui Aquinas a suscitat numeroase rezerve din partea teologilor "conservatori" care nu considerau ca natura poate fi luata in serios. Reforma protestanta nascuta din opozitia la scolasticism a produs prima revigorare a tomismului, in ceea ce se poate numi al doilea val. Numeroase universitati dedica teologia studiului lui Aquinas. In mod similar, pentru prima data Aquinas este "exportat" in Lumea Noua de catre colonistii spanioli si in Asia. Urmeaza un reflux, dupa care catre mijlocul secolului al XIX-lea al treilea val de thomism, numit si neo-thomism, isi face aparitia (Cessario).
Reintoarcerea la sursa thomitana pentru a rezolva probleme de natura filosofica arata ca Leon a gandit socialismul ca filosofie, chiar daca nu apare nici o mentiune explicita in acest sens. Inca o data va trebui asteptat Ioan Paul al II-lea ca abordarea socialismului sa nu fie facuta plecand de la alte premise decat cele filosofice (asa cum a recunoscut Leon, sursa actiunii umane este opinia si, implicit, sursa actiunii gresite este filosofia gresita).
Leon incheie motivatia alegerii Doctorului Angelic intr-un mod inuiosator: "Imensitatea pericolului in care contagiunea opiniilor false a aruncat familia si societatea civila este pentru noi evidenta. In mod sigur si una si alta s-ar fi bucurat de o pace mai profunda si de o securitate mai mare daca, in academii si scoli am fi oferit o doctrina sanatoasa si mai conforma invataturii Bisericii ca aceea din operele lui Thomas de Aquinas.
Sfantul Toma ne invata asupra naturii adevarate a libertatii care in zilele noastre degenereaza in necuviinta, asupra originii divine a autoritatii, asupra legilor si puterilor lor, asupra guvernarii protectoare si juste a suveranilor, asupra supunerii puterilor superioare, asupra caritatii reciproce care trebuie sa imparateasca intre oameni; ceea ce ce spune asupra acestor lucruri si a altora asemanatoare are o forta imensa, de neinvins pentru a rasturna toate principiile noi, pline de pericole, dupa cum stim, in vederea ordinii si a sanatatii publice". Daca Leon decupeaza din invatatura thomista secventa raportului dintre ratiune si credinta pe care o dezvolta in mod generos, nu acelasi lucru se intampla si in cazul filosofiei omului liber pe care gandirea lui Aquinas o lasa posteritatii. Spunand ca "omul liber este cel care-si este propria cauza" si recuperand secventa omului ca animal social, Aquinas legitimeaza participarea individului la viata politica.
Asa cum antropologia thomista a reabilitat in epoca sa participarea politica (Eslin, p. 156), tot asa redescoperirea lui Aquinas vine ca impuls necesar afirmarii organizatiilor politice de inspiratie catolica din Germania (puternicul Partid Catolic de Centru a diluat pana la anulare politica anti-clericala a lui Bismarck), Italia sau Franta. In acelasi timp insa, Leon nu insista asupra dreptului pe care omul il are de a rezista la tiranie. "Omul nu ar sti sa se lase constrans la pacat de puterea politica; trebuie sa ne supunem lui Dumnezeu mai degraba decat oamenilor" spune Aquinas (apud Eslin, p. 156).
Sfarsitul enciclicei generalizeaza obligativitatea studiului doctrinei Thomei de Aquinas de catre clerici. Exista diferite interpretari cu privire la ceea ce a transmis reintoarcerea la thomism despre natura pontificatului lui Leon al XIII-lea, dincolo de impactul pe termen lung al acestui gest temerar altminteri. Unii istorici ai Vaticanului sunt de parere ca, in fapt, Aeterni Patris a spulberat asteptarile unui papa liberal si ca doctrina thomista nu este altceva decat o reinchidere a Papei in ortodoxia teologica (Chadwick, p. 282). Urmata indeaproape, cu toate ca nu la fel de elaborata ca opera teologica, gandirea politica a Doctorului Angelic acorda importanta speciala legitimitatii suveranului ca pazitor al justitiei.
In timpul lui Aquinas se desavarseste un proces relativ indelungat de centralizare a puterii civile si ecleziastice ale caror figuri sugestive au fost Regele Frederick al II-lea al Siciliei, respectiv Papa Inocent al III-lea care, de altfel, a fost un model indelung admirat de Leon (a cerut chiar inmormantarea sa alaturi de cripta ilustrului papa). De fapt, admiratia lui Leon fata de Inocent al III-lea spune multe despre viziunea sa despre relatia dintre puterea temporala si cea spirituala. Chiar daca a fost primul papa care nu a putut da traditionala binecuvantare Urbi et orbi de inceput de pontificat din Piata Sf. Petru, apararea ferma a posesiunii temporale a Vaticanului urmeaza cu credinciosie pilda inaintasului sau.
Inocentiu al III-lea este evocat ca apogeu al puterii ecleziastice asupra celei temporale a carei expresie teoretica a fost data de cel de-al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 si totodata ca exponent doctrinar al unei viziuni dintre relatia dintre puterea spirituala si cea temporala ce nu va fi nuantata decat la al doilea Conciliu de la Vatican: in vreme ce fiecarei puteri ii corespunde o finalitate (telos) – supranaturala, respectiv naturala -, omului nu-i corespunde decat una singura, cea supranaturala, a vesniciei izvorata din imortalitatea sufletului.
Ca atare, puterea temporala se subordoneaza celei spirituale, tot asa cum naturalul deriva, intr-un plan secundar ca importanta, din supranatural (Eslin, p. 148). In aceasta doctrina Papii au intrat in conflict cu principii temporali pentru apararea credintei sau pur si simplu s-au implicat, fie din initiativa proprie, fie la apelul altora, in relatiile internationale, asa cum a facut-o Leon al XIII-lea.
Bibliografie
Chadwick, Owen, A History of the Popes 1830 – 1914, Clarendon, Oxford, 1998.
Cessario, Romanus, Thomas Aquinas: a Doctor for Ages in First Things, no. 91, March 1999, pp. 27 – 32.
Eslin, Jean-Claude, Dumnezeu si puterea. Teologie si politica in Occident (trad. T.Petrache si I. Floare), Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001.
The Catholic Encyclopedia, vol. 9, Robert Appleton Company, New York, 1910.
Enciclica Aeterni Patris, Leon XIII, 4 august 1879.
