Încă de la început, conducerea Internaţionalei Comuniste este subordonată de fapt PCUS, iar principalele sale decizii sunt stabilite de către Biroul Politic sovietic.
Imediat după preluarea puterii în Rusia (7 noiembrie 1917), Lenin şi Dzerjinski purced la organizarea poliţiei politice – Ceka – , instituţie fără de care existenţa statului totalitar comunist este de neconceput. Vladimir Ilici consideră că „a venit momentul de a extinde în întreaga lume revoluţia din octombrie.” (cf. Dictionnaire du Communisme” sub direcţia lui Stéphane Courtois, Larousse, Paris, 2007, p. 309). La 2 martie 1919, la Kremlin are loc Congresul de înfiinţare a Internaţionalei Comuniste, organizaţie al cărei „Manifest” va fi redactat de Troţki. Al doilea Congres (09.07.-07.08.1920) are loc la Petrograd şi Moscova, cu participarea a 200 de delegaţi veniţi din 37 de ţări. Dacă ideea centrală a textului lui Troţki rezida în proclamarea filiaţiei cu Internaţionala lui Marx, acum este vorba de „crearea unui partid revoluţionar mondial al cărui Comitet Executiv va dirija activităţile fiecărei secţiuni naţionale şi va menţine coeziunea de ansamblu expulzând partidele, grupurile sau indivizii care încalcă dispoziţiile sale.”
„În numele poporului”
Sunt stipulate 21 de condiţii de aderare „destinate să provoace ruptura ideologică şi politică de social-democraţie, să sus¬cite sciziuni în scopul formării de facţiuni comuniste, embrioni ai viitoa relor partide comuniste care acceptă modul de organizare bolşevic – disciplină de fier, centralism democratic, structuri clandestine, infiltrarea în organizaţiile adverse. Internaţionala Comunistă consideră, într-adevăr, că în ţările Europei şi Americii «lupta de clasă intră într-o perioadă de război civil»”.
Cele două instituţii criminale sunt de fapt pilonii statului bol¬şevic, asigurând stăpânirea societăţii civile prin teroarea exercitată „în numele popo¬rului”, cum pretind, cu neru¬şi¬nare, Lenin şi clica lui şi, res¬pectiv, expansiunea comunismu¬lui în lume, scopul final fiind „revoluţia mondială”. De la înce¬put, Inter¬naţionala Comunistă (Komin¬ternul) creează un extra¬ordinar aparat de propagandă la care cola¬borează, conştient sau inconş¬tient (în acest caz, cola¬boratorii sunt consideraţi, fără jenă, „idioţi utili”) figuri proe¬minente ale artei şi literaturii din ţările-ţintă, savanţi, filozofi de renume, ba chiar personalităţi aparţinând înaltei aristocraţii! În paralel, este pus la punct un aparat de subversiune şi spionaj, organizat tentacular, cu „creie¬rul” la Mos¬cova şi braţele întinse în toată lumea, aparat pus sub controlul Securităţii sovietice.
Ambele organisme sunt în ser¬viciul partidului bolşevic. „Încă de la început, conducerea Inter¬naţionalei Comuniste este subor¬donată de fapt PCUS, iar princi¬palele sale decizii sunt stabilite de către Biroul Politic sovietic. După cum explică Togliatti în 1926: „Fireşte, avem statutele Internaţionalei Comuniste care garantează câteva drepturi câtorva tovarăşi; dar există ceva ce nu figurează în statute, anume poziţia partidului rus în Interna¬ţionala Comunistă, funcţia sa de comandă. Aceasta este deasupra statutelor.” (Ibidem). Începând din 1921, fiecare partid comunist „naţional” este supervizat de un delegat al I.C. (care devine, de fapt, adevăratul şef al partidului respectiv).
Identificarea scopu¬rilor şi liniei sale politice cu scopurile imperialiste ale Moscovei, punerea sa în slujba unei puteri străine – act de înaltă trădare! – şi lupta sa îndârjită împotriva statului român, a integrităţii sale teritoriale şi a intereselor poporului nostru îi atrag Partidului Comunist Român, „secţiune a I.C.”, scoaterea în afara legii, în 1924, ca efect al legii Mârzescu (de fapt al poziţiei sale de agentură de spionaj şi subversiune în serviciul unei puteri străine!).
Subversiunea
Încă de la începuturile statului sovietic, subversiunea devine o artă, practicată la dimensiuni planetare. Deschidem aici o amplă paranteză pentru a evoca figura emblematică a lui Jacques Rossi, fost comunist înflăcărat, care şi-a petrecut tinereţea în slujba Kominternului şi a spionajului militar sovietic pentru a eşua în Gulagul siberian, unde a vieţuit 20 de ani – 1937/1957 – fiind eliberat la 4 ani de la moartea lui Stalin. Francez crescut în Polonia într-o familie foarte bogată, supravegheat de guvernante de naţii diferite, la 16 ani aderă la partidul comunist polonez, aflat în ilegalitate. La 17 ani este arestat pentru răspândire de manifeste cu conţinut antistatal, îndemnând armata la defetism. În URSS ar fi fost imediat împuşcat în subteranele Cekăi. În Polonia „călăului” Pilsudski, tânărul este tratat corect, fără brutalităţi. Va fi condamnat la 9 luni de detenţie, dar va executa doar şase. În închisoarea „burghezo-moşierească” cere să i se aducă operele lui Lenin şi i se aduc!
Până în 1937, când este arestat în timpul Marii Epurări staliniste, Rossi va urma, sub dife¬rite acoperiri şi identităţi false, cursuri de artă la Berlin şi Paris şi limbi orientale-hindi şi chineză – la Sorbona. În total, va ajunge să stăpânească vreo zece limbi. Va îndeplini misiuni secrete în mai toate ţările Europei şi în Africa, în 1937 aflându-se în Spania sfâşiată de războiul civil. Rechemat la Moscova, este arestat, culmea! pentru spionaj pentru „puterile imperialiste”.
Nu „colaborează” cu anche¬ta¬torii, cu falsurile lor adică. Este împiedicat să doarmă zile şi nopţi în şir şi bătut crunt. În pivniţele NKVD-ului Rossi are revelaţia imensei minciuni care se ascundea în spatele perdelei de fum a lozincilor despre revoluţia mondială şi eliberarea proletariatului: „Înain¬te de a leşina, zării pe rubaşca gradatului insigna Komsomolului: pe un drapel roşu, profilul lui Lenin, acelaşi Lenin pentru care îmi riscasem viaţa în Spa¬nia!”.
Degradarea vieţii cotidiene
Referindu-ne strict la perioada cuprinsă între 1917, anul instalării puterii bolşevicilor, şi 1941, anul invaziei germane, remarcăm, ca notă prezentă în viaţa cotidiană a omului de rând sovietic, existenţa lipsurilor de tot felul, penuria cronică de mâncare, de căldură, de îmbrăcăminte, într-un cuvânt inexistenţa unui nivel decent de trai. Un sfert de secol în timpul căruia homo sovieticus, multiplicat în aproape 160 de milioane de exemplare, a avut parte de o mun¬că de rob, fie ca „om liber” în colhozuri, mine şi fabrici, plătit la limita minimei subzistenţe adică atât cât să nu moară de foame, fie ca zek, deţinut în monstruosul Gulag, unde au pierit zeci de milioane de oameni.
