Valorizarea modelului reprezentat de România Regelui Carol I poate fi răspunsul pentru provocările crizei de azi.
Suntem în secolul al XXI-lea şi în al douăzeci şi unulea an de la căderea dictaturii comuniste în România, prăbuşirea bipolarismului mondial şi triumful democraţiilor. Avem mai multă libertate, opţiuni, deschidere internaţională, suntem membri ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi ai Uniunii Europene, ne bucurăm de beneficiile reconectării ţării noastre cu lumea civilizată. Din păcate, la sfârşit de an 2010, atât lumea, cât şi ţara se află într-un delicat moment de tranzit de la entuziasm la depresie. Acest adevăr nu poate fi evitat, ci trebuie trăit, înţeles şi depăşit.
Modelul României lui Carol I
De curând, a fost evocată figura puternică şi eficace a Regelui Carol I, o dată cu dezvelirea statuii sale ecvestre din faţa Palatului Regal. Uitându-mă la ultimii o sută cincizeci de ani de istorie românească, admirând edificiile culturale, administrative, de cult sau de învăţământ ridicate sau refăcute de Familia Regală, am fost impresionat să constat forţa pe care o aveau asociaţiile de breaslă, meşteşugarii, artiştii, oamenii de ştiinţă sau funcţionarii, cu alte cuvinte profesioniştii României din toate domeniile.
Bisericile şi primăriile, bibliotecile şi cercurile militare, universităţile şi colegiile naţionale, şcolile de arte şi meserii şi liceele, templele artelor şi camerele de comerţ, toate atestă prezenţa în România secolelor XIX şi XX a unor puternice bresle: comercianţi, meseriaşi, artizani, alături de asociaţii respectate de pictori şi arhitecţi, sculptori ori constructori. Asociaţiile de breaslă erau puternice şi în domeniul literaturii, al gazetăriei, al învăţământului, ştiinţei sau tehnicii. Indiferent cât de grele au fost împrejurările istorice, România modernă a fost pe mâna oamenilor care şi‑au cunoscut profesia, a specialiştilor.
Anul de graţie 1866
Ca un simbol al coincidenţei istorice, Constituţia statului modern, Casa Regală şi Academia Română au aceeaşi dată de naştere: 1866. Fiecare dintre aceşti piloni ai statalităţii noastre moderne, cu unelte specifice, a promovat în societatea românească conceptul şi valorile morale asociate profesionalităţii.
Carol I a construit statul român pe principiul profesionismului, al perfecţionării. Instituţiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calităţii profesionale şi al ierarhiei meritului. A fost timpul unei aspiraţii institu-ţionale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a ma-nifestat în Europa au fost „solidaritate”, „unire”, „împreună”, „prin noi înşine”. Munca depusă de Casa Regală, din 1866 până astăzi, a fost una de adunare a energiilor bune, talentelor şi oamenilor de calitate ai ţării Academia, Biserica, Armata şi Casa Regală au pus împreună esenţele rare ale naţiunii. Ne-am cucerit independenţa pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună, am fondat un stat modern pentru că am fost împreună, am depăşit crize şi am câştigat războaie pentru că am fost împreună. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniştii nu divizează, nu separă, nu distrug. Profesioniştii inspiră, construiesc şi unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii şi ţării lor, stând împreună.
Un tablou contemporan
După anul 1989, societatea românească, slăbită, începea să‑şi manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creaţie, s-au organizat pe principiul libertăţii sindicate şi patronate, s-au refăcut camere de comerţ, bursele de valori şi mărfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic şi initiativei personale. Din păcate, dispreţul faţă de instituţii şi valori şi umilinţa, frica, sărăcia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanţa, criteriul profesionismului. Societatea românească a părut impermeabilă la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2011 vom găsi încă destui neaveniţi, oameni incapabili de construcţie, egoişti şi lipsiţi de viziune. România de astăzi este liberă, dar nu este încă profesionistă.
Profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Principala problemă a societăţii româneşti informate, democratice, libere şi din ce în ce mai prospere este ama-torismul care contaminează cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vieţii româneşti este urgentă nevoie de seriozitate, etică şi pricepere. De meşteşug, artă şi ştiinţă. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stăpâni propria îndeletnicire. Profesionism înseamnă lucru de calitate, spirit de răspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicaţie şi dorinţa de a avansa în cunoaştere.
Profesioniştii români din diverse domenii, cei care există, au nevoie să fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejaţi, încurajaţi, pentru a da puterea exemplului personal şi pentru a fi stăpâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor să atârne greu în deciziile ţării. Ei sunt „aristocraţia” vremurilor democratice, reprezentanţii meritu-lui şi ai predictibilităţii. Profe-sioniştii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe ţara, de a-i oferi perspectivă şi viitor.
Societatea românească înţe-lege din ce în ce mai bine că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvol-tarea infrastructurilor sociale; că etalonul etic, moral şi profe-sionist al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi încrederea; că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea.
Temeinicia profesionismului şi a instituţiilor reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti pe cât este cel politic, construit în armonie şi complementaritate cu acesta.
O condiţie a generaţiei noastre
Profesionismul este o condiţie a generaţiei noastre pentru a pune umărul la statornicia României. Profesioniştii, chiar cei fără putere politică sau răspunderi administrative, au vocaţia naturală a cârmuirii.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcţionează performant şi coerent, de şase decenii încoace se caută soluţii pentru administrarea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă lipsei de generozitate, de entuziasm şi de responsabilitate.
În România, deşi de douăzeci şi unu de ani încercăm să consolidăm instituţiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de compor-tamentul şi de acţiunile indivizilor, de multe ori nepotriviţi cu locul pe care îl ocupau. Mercantilismul şi superficialitatea au adus mediocritate în spaţiul public, au instalat modele false, cu grave consecinţe sociale.
Instituţia trebuie să fie mai importantă decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu această precauţie a sistemului putem împiedica devierile pe care democraţia, ca instrument, nu le poate evita. Dacă ne uităm la România ultimelor două decenii, vom realiza măsura în care a lipsit profesionismul, deşi performanţa democratică a fost într-o evoluţie continuă.
„Profesioniştii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe ţara, de a-i oferi perspectivă şi viitor.”
Disconfort identitar
Lumea de astăzi este într-o puternică stare de disconfort identitar, iar Europa, deşi bine administrată, este campioană în acest sens. Administrarea nu poate înlocui identitatea, fibra instituţională. Aşa cum „a fi” nu poate fi substituit lui „a avea”. Se pot administra politic instituţiile publice. Nu se pot însă administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria şi afecţiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionismului, în toate domeniile vieţii româneşti.
Trăinicie istorică
Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionismul, ca element structural al societăţii româneşti. România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o ţară mai puternică, pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.
Au trecut douăzeci şi unu de ani de la căderea comunismului, o naţiune întreagă a trăit speranţa libertăţii, şi-a dorit progresul şi a aşteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revoluţie. Dar modul în care ne-am privit instituţiile şi în care ne‑am comportat unii cu alţii ne-a aruncat într-un cerc vicios la nivelul societăţii şi al fiecărei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit instituţiile, ci ni le-am aservit.
2011, încă un an de criză economică globală şi naţională, pregăteşte cumva şanse pentru o adevărată schimbare, pentru o altfel de Românie. Iar răspunsurile pe care le căutăm de douăzeci şi unu de ani sunt acum la îndemâna şi în faţa noastră.
O viziune echilibrată
claudiu.padurean@romanialibera.ro
Una dintre marile descoperiri pe care le-au făcut, în anii acestei crize globale, filosofii, teologii şi sociologii este aceea că aceste momente dificile au fost generate de o criză a încrederii. Reprezentanţii cultelor creştine au scris volume întregi, în care explică modul în care deteriorarea calităţii relaţiilor interumane a dus la destrămarea acelor legături care păreau să asigure o prosperitate fără sfârşit acelor societăţi care aderaseră la modelul occidental. Alteţa Sa, Principele Radu de România oferă o reflecţie interesantă asupra acestei situaţii. Alteţa Sa a constatat faptul că încrederea trebuie reorientată dinspre elitele aparente, care sunt responsabile de actuala stare de lucruri, către elitele adevărate, acelea care au dat tărie şi consistenţă statului român încă din perioada Regelui Carol I.
