Sub acest titlu a aparut la sfarsitul anului trecut (2004), la Editura Tipoalex din Alexandria, cu ajutorul unui grant acordat in acest scop de Guvernul Statelor Unite ale Americii, o remarcabila carte (doua volume, 550 pg.) care valorifica in studii de caz documente ale flagelului colectivizarii si acceptarii fortate a modelului sovietic de agricultura in Teleroman, anuland astfel orice forma de traditie a locului.
Cartea apare sub semnatura unui colectiv de autori, condus de Constantin Tantariu, directorul Muzeului Judetean Teleorman, si cu sprijinul preotului Gheorghe Popa, presedintele Asociatiei „Prietenii Muzeului”, cu un cuvant inainte semnat de dr. Marius Oprea, coordonator de programe la Institutul Roman de Istorie Recenta.
Daca exemplul entuziastilor cercetatori de la Muzeul din Alexandria (…) ar fi urmat de colectivele de cercetare de la toate muzeele din judetele Romaniei, in mai putin de un deceniu ar fi posibila alcatuirea unei monografii exhaustive cu privire la colectivizare pe intreg teritoriul tarii si la o analiza mult mai clara a acestui proces care poate fi considerat unul din cele mai grele capitole ale mostenirii comuniste, admite Marius Oprea dupa ce a vazut lucrarea; si incheie cu un inspirat citat din poezia polonezului Herbert Zbigniew: Sa nu iertati, caci nu e caderea voastra sa iertati,/ In numele celor ce au fost vanduti/ Cand se crapa de ziua.
Autorii deschid primul volum (studii de caz) cu o cronologie a evenimentelor si actelor politice care au precedat si apoi au insotit procesul colectivizarii la nivel national, adnotand simultan si reactii de respingere riscate de tarani in cele mai diferite colturi ale tarii, cronica inceputa cu 1945 si incheiata cu 1962, anul in care colectivizarea cuprinsese 96% din suprafata arabila a tarii si 3.2001.000 de familii, dupa cum anunta la 27 aprilie Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Evidentul scenariu al sovietizarii agriculturii romanesti, asa cum retin si Analele Sighet, se facea conform planului prezentat de Ana Pauker la 7 martie 1945 in Secretariatul C.C. al P.C.R. si urmarea ca alternativa a exportului sovietic falimentarea agriculturii in tarile lagarului comunist prin ducerea producatorului particular spre faliment printr-un sistem de cote catre stat extrem de apasatoare, insa executate de autoritatile noului regim in chip diabolic, asa incat sa-l determine pe taran sa opteze pentru gospodaria colectiva. Cu toate acestea, asa cum cartea ne da prilejul sa constatam, in Teleorman (si nu numai) procesul de colectivizare merge destul de greu si face nenumarate victime, in conformitate cu strategiile adoptate. Asaltul asupra taranimii incepe cu arestarea celor mai buni gospodari si temnitele, lagarele de munca, coloniile de edificare a socialismului se umplu cu fruntasi ai satelor, cei mai multi dintre ei nemaireusind sa se intoarca. O speranta venea totusi odata cu moartea la 6 martie 1953 a lui I.V. Stalin, numai ca procesul colectivizarii este ireversibil, doar represiunile indulcindu-se cumva dupa aceea. Din 1955, dupa ce Dej da tonul la Congresul al II-lea al PMR (23-28 decembrie), insistand pe capitolul transformarea socialista a agriculturii, reluarea colectivizarii devine campanie nationala si, cu unele temporizari incuviintate la Moscova, se finalizeaza in 1962.
Volumul I al lucrarii, insotit de 74 de imagini (+18 in vol. al II-lea), asa cum se angajeaza, face studiu de caz in patru localitati importante ale judetului Teleorman: Dobrotesti (Doage), Ciuperceni, Slobozia-Mandra si Silistea Gumesti. Desi nu singura, comuna Dobrotesti, cu care debuteaza primul volum, s-a remarcat prin consecventa si amploarea formelor zgomotoase de rezistenta, urmata tot in vestul judetului de comuna Ciolanesti, asemenea satelor din Vlasca, unde a fost nevoie de intimidarea localnicilor cu trupe ale Securitatii si cu descinderi ale Militiei, cu numeroase arestari si condamnari la ani grei de munca silnica sau la domicilii fortate. Inceputurile colectivizarii in Teleorman se leaga de numele comunei Slobozia-Mandra. Aici avea sa fie unul din primele cinci G.A.C.-uri din tara (I. Zorile, din Turnisor, Sibiu; 2. Drum Nou, din Zabrani, Arad; 3. Ogorul Rosu, din Laslea, Tarnava Mare; 4. Tractorul Rosu, din Lunca de Jos, Cluj). Din pacate, autorii scapa un nume important, cu intunecata lui amintire, Marin Filip, din Belitori (Troianu), de care se leaga temelia indurerata a G.A.C. „1907”. Personajul a intrat deja in legenda. Se spune ca pe front ar fi acceptat sa faca parte dintr-un pluton de executie, ca sa scape de linia intai, iar dupa aceea s-ar fi angajat in fata autoritatilor comuniste, ca activist de partid de data aceasta, sa puna temelia primelor gospodarii colective in Teleorman. Blestemele oamenilor prigoniti de el s-ar fi repercutat asupra familiei sale, spun localnicii, desi la Belitori, activistul se va fi purtat mai bland decat la Slobozia-Mandra. Gospodaria se inaugureaza la 31 iulie 1949 cu mare fast (canta acolo Ansamblul Ciocarlia, Maria Lataretu s.a.), primii colectivisti isi duc graul acasa de la arie cu lautari si cu drapelul rosu pe carute ca sa faca propaganda. In timp, cei mai multi se vor inscrie in gospodarie („ori te spanzuri, ori te-neci, ori la colectiv te treci”, se spunea). Ultimul care va opune rezistenta si care va ramane in afara G.A.C. va fi Andrei Bunoaica (tatal fostului general de jandarmi). Ca sa fie lasat in pace, el ajunge pana la Gheorghiu-Dej, consfintindu-i-se proprietatea. Localnicii se vor razvrati in august 1953, pornind de la un incident aparent minor (un copil ia un pepene dintr-o caruta din fata sediului gospodariei si presedintele Ion Dachin il injura si il ameninta, starnind mania celor din preajma). Curand insa, evenimentul se va solda cu o chelfaneala data presedintelui si cu peste 300 de cereri de retragere din G.A.C. A fost nevoie de interventia la fata locului a lui Gheorghe Apostol (membru in Biroul Politic al C.C. al P.M.R.), care a mediat destul de convingator conflictul. Nu la fel au stat insa lucrurile in zona Vlasca, unde solidaritatea oamenilor va da mult de furca activistilor de partid, militienilor si securistilor. La Ciuperceni, invatatorul Marin Ionescu, detinator al unei masini de scris, va redacta pentru 380 de tarani cereri de reducere a coplesitoarelor cote cu care se exercitau presiuni din partea statului asupra lor spre a-i determina sa se inscrie in colectiv. Era in mai 1950, cand, dupa un an de seceta, grindina cat oul de bibilica le distruge graul pe camp, cu putin inainte de secera. Autoritatile refuza sa aplice reducere la cotele amintite (unui anume Martac Dumitru, din Silistea Gumesti, ii va reprosa procurorul ca, din cauza refuzului sau de a-si achita cotele, au murit de foame la oras 50 de muncitori si, in consecinta, va fi condamnat pentru crima). Invatatorului Marin Ionescu, de la Ciuperceni, i se imputa ca agita spiritele la rebeliune si este apoi arestat (in noaptea de 5/6 iulie 1950). Taranii se revolta la aflarea vestii si se solidarizeaza cu cauza invatatorului. Se trag clopotele la biserica, au fost luati ostatici activistii de partid (lui Radu Stancescu ii sunt varate pe gat brosurile de propaganda comunista, sa le manance), se iau ostatici chiar si elevii militieni din plutonul trimis de la Giurgiu impotriva lor (sunt dezarmati, inclusiv comandantii lor) si li se cere sa transmita celor care i-au trimis sa-l elibereze pe Marin Ionescu. In cele din urma, rebeliunea este reprimata (doi morti si doi raniti dintre tarani), urmand un val de arestari si trimiteri la munca fortata pe santierele Canalului (loturile Vlasca).
Si daca aceste manifestari ostile se justificau prin opozitia fireasca a traditiei agriculturii libere, la Dobrotesti (ultima reduta din Teleorman a rezistentei), ostilitatile au durat pana in 1961. Abia atunci se declara colectivizarea incheiata in comuna celor mai gospodari si mai uniti teleormaneni. Colectivizarea a inceput aici la 18 noiembrie 1952, cand se infiinteaza doua G.A.C.-uri: 11 Iunie si, respectiv, 7 Noiembrie, dupa ce se infiintase mai inainte un G.A.S., ca model de munca sovietica in agricultura.
Simultan cu apasatoarele cote, deschiaburirea inversunata vizeaza in special pe cei mai influenti localnici (fostul senator taranist preot Gheorghe Ungurelu, pe Dumitru Tufa, Radu Enache s.a.). Aici, insa, cu un an inainte de declararea incheierii colectivizarii la nivel national, are loc un incident care va duce la declansarea rebeliunii ce se va incheia pentru foarte multi tarani tragic. La 7 martie 1961, presedintele G.A.C. 7 Noiembrie, Nicolae Patrascu, si instructorul de partid de la raion, Florea Florescu, ii cheama pe colectivisti la adunarea generala, insa se lovesc de refuzul acestora de a participa. Cum probabil ordinea de zi era presanta, instructorul face o gluma neinspirata „Ba, veniti, ca va dau cererile inapoi!”. Luata de buna, vorba umple repede satul si cei doi se trezesc cu efectul caruia nu pot sa-i faca fata. Se trag clopotele (initiativa o are o femeie, Anghelina Baltatu), oamenii ies „cu mic, cu mare”, dar inteleg ca nici militienii nu vor sta cu mainile in san. Se organizeaza defensiva scotand in linia intai (baricadarea drumului dinspre Rosiori) baietii si fetele din sat. Cei care au reusit insa sa sparga frontul au fost asa-zisii muncitori de la Textila, inarmati inclusiv cu arme automate si cu o mitraliera. In fond era vorba despre securisti deghizati. Reprimarea, asa cum o atesta si documentele aduse de autori ca marturie in volumul al II-lea al lucrarii, a fost sangeroasa, insa arestarile care au urmat au prelungit supliciul taranilor prin temnitele de la Jilava, de la Periprava, iar femeile arestate au fost duse in inchisoarea de la Arad, in asa-zisul lot Teleorman, care se alatura celor din Olt si Prahova.
Asadar, cele doua volume ale Muzeului Judetean si ale Directiei Judetene Teleorman a Arhivelor Nationale, intitulate Colectivizare in Teleorman. Rezistenta si acceptare fortata, se constituie, fie si impotriva unor lipsuri inerente, in veritabile pagini de istorie recenta a poporului roman, capabile sa sugereze alte noi intreprinderi de aceasta anvergura.
