In 1949, din 16 milioane de cetateni romani, 12 milioane locuiau la sate.
Inceputul colectivizarii in Romania se leaga de sedinta Plenara a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Roman (PMR) tinuta intre 3 si 5 martie 1949, prin care Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al PMR, a anuntat declansarea "transformarii socialiste a agriculturii". Cu toate acestea, pe cat se cunoaste mai mult despre colectivizare pe atat cercetatorii fenomenului sunt mai preocupati in a recomanda anul 1949 ca moment zero al acestui proces. In definitiv, plenara CC din martie oficializeaza o decizie pregatita prin actiuni sistematice inca dinainte, mai exact din clipa in care soldatii Armatei Rosii au pus cizma pe teritoriul Romaniei.
Nefiind un demers unitar, coerent in tactici, se purcede la diferite periodizari cu scopul de a-l face inteligibil. Daca, asa cum vom observa, cele mai multe delimitari se fac dupa 1949, exista altele mai extensive cum ar fi, de pilda, cea facuta de Victor Frunza (vezi pp. 412 – 420). Autorul priveste colectivizarea impartita in trei etape, criteriul ce sta la baza fiind cel al tacticilor de lupta. Prima etapa incepe cu reforma agrara din 23 martie 1945 a carei finalitate a fost neutralizarea taranimii, considerata de catre partid a fi un mamut cu picioare de lut. A doua etapa incepe cu lichidarea mosierimii din noaptea de 1 spre 2 martie si plenara CC din zilele urmatoare. In fine, a treia etapa are loc dupa 1965, anul consolidarii puterii lui Nicolae Ceausescu, cand se produce etatizarea intregului teritoriu al Romaniei, "indiferent de destinatia terenurilor". Altfel spus, dupa 1965, colectivizarea isi atinge finalitatea prin suprimarea oricarui drept de posesiune individuala (chiar si gospodariile taranesti se aflau tot pe terenul statului) si desfiintarea dreptului la succesiune (ibid., p. 418). O atare compartimentare a spatiului istoric prezinta avantajul de a scruta procesul colectivizarii intr-un orizont mai generos decat cel afirmat de catre Dej in 1949. In aceasta optica, definitia colectivizarii trebuie extinsa de la simpla transformare in sens socialist a agriculturii (adica de organizare a proprietatii intr-o dimensiune colectiva si intr-una de stat) la un efort de anulare a proprietatii private. In masura in care alte discipline socio-umane (cum ar fi antropologia, psihologia, sociologia, filosofia, economia) vor stabili o relatie cauzala intre om si proprietate, atunci colectivizarea prezinta nu doar o dimensiune economica, ci si una sociala, politica, culturala si, de ce nu?, religioasa. Altfel spus, colectivizarea nu mai este o anexa a industrializarii, ci "un fenomen central, de sine statator, al instaurarii regimului comunist" (Dobrincu, p. 22). O astfel de abordare, pesemne din ce in ce mai definitiva, e incurajata si de faptul ca procesul colectivizarii s-a adresat nu unei minoritati absolute cum a fost nationalizarea, ci unei majoritati absolute. Din cifrele furnizate la plenara CC din 1949 aflam ca la nivelul anului 1948 populatia rurala a Romaniei era de 75%. Altfel spus, din 16 milioane de cetateni romani, 12 locuiau la sate. Studiul colectivizarii nu mai inseamna asadar doar studiul unui tip de comportament politic si economic al partidului unic, ci studiul partidului insusi si a felului in care acesta a acaparat puterea. Desigur, reflectia poate fi mutata pe terenul speculativ (nu intotdeauna inutil construirii unui discurs asupra trecutului) intrebandu-ne: ar fi avut taranimea o sansa de a invinge un stat care avea deja din 1948 monopolul mijloacelor de represiune (Militia, Securitatea, Armata) si de justitie si care desfiintase deja patura subtire a burgheziei economice, aservindu-si astfel orasele? Putea opozitia taranilor abate cursul istoriei cata vreme partidul controla institutiile care penetrau cel mai adanc in societatea romaneasca (Biserica, Militia si scoala)? Probabil ca nu. Faptul ca in Romania colectivizarea a durat cel mai mult din intregul bloc sovietic (inclusiv URSS) si ca s-a realizat la nivelul cel mai larg nivel (cu exceptia Albaniei care insa se bucura de o suprafata agricola extrem de redusa) este o alta realitate de care trebuie tinut cont si asupra careia se va reflecta in randurile ce urmeaza.
Preambul la colectivizare: reforma agrara
Detaliul ca majoritatea absoluta a Romaniei se gasea la sat ascunde succesul si, concomitent, problema. Considerarea chestiunii agrare pe ultimul veac si jumatate din istoria moderna a statului roman scoate in lumina mai mult dificultati. Cercetarile recente demonstreaza ca reforma agrara din 1921, cea mai radicala si mai ampla din Europa, prin care s-a produs un masiv transfer de proprietate de la marii latifundiari la gospodariile taranesti nu s-a bucurat decat intr-un mod partial de efectele scontate. Desi idei pentru o noua reforma agrara au inceput sa-si faca loc catre mijlocul anilor 30, la cumpana anilor 30 si 40 se afirma un curent critic fata de ce s-a intamplat in 1921. Departe de a asigura independenta economica (pentru a se bucura de ea, o gospodarie avea nevoie de cel putin 5 ha, ori redistribuirea le adusese mai putin de 5 ha, terenul fiind impartit in numeroase parcele care daca se mai aflau si la distanta una de alta nu aducea o productivitate minima), reforma nu a asigurat niciun trai decent pentru familii si nici productivitate pentru stat (sandru in Dobrincu, p. 46) . Desigur, la acel moment se putea spune ca e mai bine ca inainte, insa imperfectiunile structurale (la reforma trebuie necesarmente adaugate politica fiscala deficitara, inaccesibilitatea creditelor, inzestrarea tehnica foarte precara etc) au franat considerabil avansul sectorului dominant al economiei nationale (ibid. p. 48). Razboiul si deriva generala catre stanga readuce in discutie chestiunea agrara, asumata cel mai vocal incepand cu septembrie 1944 de catre Frontul National Democrat care cuprindea Partidul Comunist din Romania (PCR) si Frontul Plugarilor. La nivel politic, solutia se imparte intre expropriere (deposedarea de pamant a marilor mosieri, ramasite ale perioadei de dinainte de 1921) si improprietarire (transferul de proprietate catre tarani din fondul statului). Ca orizont de asteptare, comunistii cereau punerea in practica imediat, in vreme ce celelalte partide optau pentru asteptarea momentului oportun. Pentru prima au inclinat comunistii, in vreme ce principiul improprietaririi era imbratisat de liberali, sustinatorii reformei din 1921 (ibid, p. 47). Mai mult, comunistii se declara pentru realizarea exproprierii de catre taranii insisi. De pilda, Instructiunile de aplicare a reformei agrare, sintetizata in Manifestul Frontului Plugarilor din 10 februarie 1945, ii incurajau pe tarani sa ocupe pamantul mosierilor, sa-l primeasca gratuit pe motiv ca fiind al lor niciun guvern sau partid n-ar fi avut legitimitate sa-l ofere (ibid.). Plecand de la abuzurile savarsite in numele acestor prevederi de-a dreptul arbitrare, favorizate semnificativ si de disolutia puterii statului in teritoriu gratie substituirii fortelor locale de ordine (Jandarmeria, politia) de catre trupele Armatei Rosii, reforma agrara din 23 martie 1945 castiga un argument in plus pentru includerea acesteia in procesul larg al colectivizarii. Departe de a incerca sa rezolve complicata chestiune agrara, reforma din 1945 a insemnat o repetitie generala pentru declansarea luptei de clasa care avea sa legitimeze drumul societatii romanesti catre socialism. In aceasta prima faza, actorii luptei de clasa sunt taranii (saraci) si marii proprietari de pamant. Cu alte cuvinte, legiferarea pripita la fel ca si modul de aplicare a reformei agrare din 1945 desteleneste drumul colectivizarii prin asaltul final asupra mosierilor (Onisoru, p. 36).
Intentiile ascunse ale reformei agrare s-au putut decela cu usurinta inca de la acel moment. In primul rand, lectia cea mai importanta a exproprierii din 1921 a fost ca a imparti pamantul nu este suficient pentru a rezolva problema agrara (Markham, p. 254) Or a purcede la o reforma care redistribuie chiar mai rau decat cea de la 1921 (in sensul ca pamantul fusese luat si de la alti tarani mai instariti, cu o solida constiinta a datoriei fata de munca, si nu doar de la ce mai ramasese din marii latifundiari) si, mai mult, a promite transformarea taranilor in fermieri independenti cand se stia ca tot pamantul agricol al Romaniei impartit taranilor ar fi insemnat sub un hectar pe om (ibid., p. 262) (deci insuficient pentru o agricultura productiva) e clar ca se urmarea cu totul altceva. Cum altfel s-ar fi justificat acordul Moscovei care facea din desfiintarea proprietatii private in Rusia un titlu de glorie? Totusi, aceiasi observatori noteaza ca lucrul bun pe care l-a adus aceasta reforma (chiar si in conditiile in care in cele din urma, aproximativ 10% din suprafata arabila a fost expropriata) este ca "a redus numarul proprietarilor agricoli absenti de la mosiile lor", inlocuindu-i deci pe arendasi si facand ca o canitate ceva mai mare sa ramana la dispozitia comunitatii rurale (ibid., p. 266).
Ca reforma a urmarit de fapt altceva se observa in faptul ca beneficiarii prevederilor legislative nu s-au vazut cu titlurile de proprietate in mana decat in preajma alegerilor din noiembrie 1946, iar primirea pamantului a fost conditionata de inscrierea in randurile PCR-ului. Ar fi de adaugat aici ca alegerile din 1946 au reprezentat un moment de scadenta al unui conflict propagandistic extrem de acut intre partidele istorice si gruparile politice de orientare comunista inceput in 1944. Nerabdarea liderilor comunisti asupra legislatiei privind agricultura nu se explica atat prin intentia de a pregati terenul colectivizarii (in definitiv aceasta ar putea fi un efect al legii), cat prin incercarea de a decupla o parte cat mai consistenta din masa taraneasca atasata opozitiei democratice, cu precadere PNT-ului lui Iuliu Maniu. Cu alte cuvinte, s-a incercat atragerea unui capital politic, atat de necesar unui partid aflat in grava penurie de membri si persoane loiale. Inca dinainte de razboi, taranului roman ii fusese inculcata ideea ca colhozul ii ia pamantul si ii reduce bunastarea. Impresia a fost intarita o data ce numerosi tarani care participasera pe frontul din est sau fusesera tinuti in lagarele sovietice se intorceau acasa si povesteau realitatea sovietica, categoric diferita de discursul propagandistic. Organizarea sociala si economica pe principii comuniste nu se bucura asadar de niciun entuziasm in randurile celei mai mari parti a taranilor romani. Ca atare, comunistii s-au vazut in situatia de a se organiza in jurul unui discurs calduros posesiunii personale. Inainte, dar mai ales in preajma alegerilor din 1946, sloganele propagandistice indemnau electoratul sa voteze Soarele ca "taranii sa poata lucra in liniste si culege roadele de pe ogorul lor" sau "Vreti sa va pastrati pamantul cu care ati fost improprietarit? Votati Soarele, semnul Blocului Partidelor Democratice". Relativ la partidele istorice, teza comunistilor era ca "Ei vor sa ia inapoi pamanturile taranilor. Ei vor sa poata ruina din nou pe micul patron. Ei vor sa rapeasca cuceririle castigate de muncitorii manuali si intelectuali" (Onisoru, p. 37). Potrivit lui Vasile Luca, titlurile de proprietate impartite in 1946 veneau "sa spulbere legenda raspandita de clica mosiereasca reactionara si agentii ei, cum ca Partidul nostru ar avea intentia de a va baga in colhoz" (ibid). In contrapondere, propaganda partidelor istorice se situa pe terenul convingerilor deja existente ale taranilor: "Jos dictatura comunista. Fiecare vot dat lui Groza este o caramida pentru colhoz" (ibid, p. 39). E, probabil, inutil de lamurit cine a avut dreptate si cine s-a inselat cu buna stiinta in acest conflict al lozincilor. Fara a avea la fel de multe parghii pentru difuzarea mesajelor propagandistice, opozitia democrata s-a folosit (cu foarte mult succes daca analizam rezultatul real al scrutinului din noiembrie 1946 care a dat un castig de cauza covarsitor PNT-ului) pe metoda zvonurilor, a transmiterii mesajelor "de la om la om" (cei mai importanti actori fiind preotii) si apoi prin mijlocul oficiosului de partid, ziarul "Dreptatea" (ibid, pp. 38 – 39).
Una peste alta, s-ar putea spune ca reforma agrara din 1945 a pregatit starea de spirit care va insoti neincetat efortul de a colectiviza agricultura. Pe de o parte, i-a instigat pe taranii saraci impotriva mosierilor si a celorlalti consateni mai instariti. Transferul sau, mai bine spus, furtul legal al pamantului de la cei devotati ideilor de munca si eficienta pentru a-i rasplati pe marginalii comunitatilor a fost o prima lovitura data sistemului etic care organiza comunitatea rurala in care influenta si autoritatea se aflau conditionate de varsta, intelepciune si rezultatele muncii (Markham, p. 258). Astfel incepea erodarea comunitatilor rurale prin asaltul asupra elementelor care le asigurau coeziunea si orientarea: liderii informali (mosierii) si traditiile.
2 martie 1949. Lichidarea mosierimii
Nu intamplator plenara CC din 3-5 martie 1949 survine la doar o zi de la emiterea decretului 83 din 2 martie 1949 prin care se confiscau bunurile mosierilor. Aplicarea acestuia s-a facut grabit, in noaptea de 2 spre 3 ale aceleiasi luni. Pe langa confiscarea bunurilor, decretul a mai inaugurat o practica care va insoti si sprijini in permanenta cursul colectivizarii: deportarea. Fie ca a avut o dimensiune punitiva, fie una demonstrativa sau preventiva (in general, cele mai mari rascoale taranesti au fost urmate de deportari masive de familii chiar si din satele care nu au contribuit la tulburare, dar care au avut nesansa de a se situa in proximitatea focarului), deportarea reprezinta o realitate la fel de grava ca si arestarea.
Spun grava din doua motive: pe de o parte e vorba de conditiile multora dintre cei carora le fusese aplicata stampila de "Domiciliu Obligatoriu" pe actul de identitate (supraveghere permanenta, convocarea periodica la Militie, controlul inopinat la domiciliu – inclusiv noaptea-, solicitarea autobiografiilor, verificarea corespondentei, descinderi la Securitate), iar pe de alta parte practica abuziva care mergea chiar impotriva prevederilor legale (ele insele contrare in mare parte dreptului natural). Asa se face ca, dupa aprecierea lui Henry Roberts, in afara celor 7.703 de proprietari de suprafete agricole superioare limitei de 50 ha (definitia legala a mosierului) identificate prin recensamantul din anul anterior, alti 9.000 de tarani care nu se aflau deci sub incidenta decretului 83 au fost ridicati de catre fortele de ordine si dusi in centrele de deportare din campia Baraganului (zona care si-a castigat renumele infam de "Siberie a Romaniei") (sandru in Dobrincu – ed, p. 52).
Presiunile asupra taranimii au fost facute din 1948
Foarte probabil, plenara CC are loc in 1949 pentru ca 1948 poate fi privit ca un an de studiu, de descifrare a realitatii sociale si a starii de spirit, dupa ce 1944 – 1947 fusesera ani de asediu a institutiilor statului apartinand ramurilor executiva (Justitia, Internele, Apararea, Invatamantul), legislativa (Parlamentul) si, in final, de sef al statului. Astfel, 1948 aduce, in ordine cronologica, recensamantul populatiei si al proprietatii agricole (ianuarie), o noua constitutie republicana (13 aprilie), nationalizarea (11 iunie), impozitul agricol forfetar, cotele obligatorii, noi reguli pentru insamantarile de toamna. Inca un motiv pentru a crede ca procesul colectivizarii nu debuteaza de facto in 1949 este ca presiunile asupra taranimii se fac simtite din 1948 printr-un dublu mecanism: exploatarea si ingradirea celor care reprezentau un pericol potential. Instrumentele exploatarii au fost cotele obligatorii fata de stat foarte ridicate si preturile de comercializare a produselor pamantului, impuse de stat, mult sub valoarea lor pe piata (aproximativ un sfert) fapt care facea imposibil nu doar profitul, dar macar acoperirea cheltuielilor de productie. Intre paranteze fie spus, prin decretul 565 din 16 iulie 1946 se stabileste ca statul este unicul cumparator al produselor agricole – o lovitura puternica data pietei libere. Ingradirea, cealalta fateta a presiunii exercitate de partidul-stat asupra taranimii, s-a facut tot prin instrumentul cotei la care s-a adaugat introducerea impozitului agricol forfetar (adica impozitul platit pentru fiecare hectar). La aceasta se adauga alte practici discriminatorii in relatie cu ceilalti tarani (indeosebi cei saraci si lenesi), prin politici fiscale sau fata de facilitatile in obtinerea creditelor. Toate aceste practici pot fi circumscrise unei politici agrare care viza la inceput limitarea economica si apoi, in final, eliminarea chiaburilor si a ce mai ramasese din fostii mosieri ca doua clase (Ionescu-Gura in Rusan-ed, pp. 28 – 29).
3 – 5 martie 1949. Plenara CC al PMR
Pana aici au fost identificate, asadar, doua momente distincte, dar impreuna etape necesare in procesul colectivizarii, privit ca asediu de catre organele statului (monopolizate de partidul unic) asupra societatii: decretul 83 din 2 martie 1949 de confiscare a suprafetelor de peste 50 ha ramase dupa reforma din 23 martie 1945 si aplicarea banditeasca a acestuia in noaptea urmatoare prin care oficial mosierimea este lichidata si, respectiv, plenara CC din 3–5 martie care, inter alia, va muta frontul impotriva categoriei chiaburilor. Din motive care vor fi expuse mai jos, aceasta categorie reprezinta o miza foarte importanta in razboiul dintre partidul-stat si societate (in majoritate dominata de tarani). Deocamdata, acest subcapitol se va ocupa de descrierea celor mai importante prevederi ale continutului plenarei care poate fi considerata ca o declaratie de razboi.
Textul discursului rostit de Gheorghe Gheorghiu Dej dezvolta conceptul proprietatii socialiste la sat prin detalierea procesului care sa-l sustina. Mai pe scurt, plenara stabileste scopul ("transformarea socialista a agriculturii"), expune motivele, opereaza clasificarea proprietarilor agricoli, defineste strategia si expune fazele procesului de colectivizare.
Argumentul inspiratiei din modelul sovietic de realizare a colectivizarii sta in enuntarea principiului leninist potrivit caruia socialismul nu trebuie construit doar la oras, ci si la sate in masura in care proprietatea privata favorizeaza "capitalism si burghezie permanent, spontan si in proportie de masa". Situatia chiaburilor, nascuti si afirmati din randurile masei taranesti pe fondul improprietaririi din 1921, arata ca principiul enuntat mai sus a observat in mod corect o realitate. Totusi, exista autori care sustin ca afirmatia e corecta doar teoretic si la modul general. In cazul Romaniei, mai curand decat bunastare, satele romanesti se aflau pe durata anilor 40 intr-o stare de pauperizare continua si din ce in ce mai profunda. Ca atare, situarea unui principiu leninist in context romanesc insemna distorsionarea grava a unei realitati (sandru in Dobrincu, p. 53). In masura in care insa se accepta faptul ca diferenta majora intre reforma din 1921 si cea din 1945 consta in faptul ca a doua a ineficientizat si mai mult proprietatea privata (atat prin faramitarea acesteia in parcele mici, cat si prin absenta unor masuri corective de genul creditelor accesibile, mecanizare etc) si deci i-a scazut productivitatea, cele doua viziuni cad de acord asupra faptului ca pauperizarea rezulta din modul in care a fost gestionata ideea de posesiune personala asupra pamantului. Afirmatia este cu atat mai corecta cu cat se considera motivul pentru care plenara a purces la realizarea colectivizarii: nerentabilitatea exploatarii agricole mai mici de 5 ha (ibid). In aceasta lumina, asa-zisa reforma din 1945 nu putea fi altceva decat o masura deliberata de ineficientizare a pamantului. Ca atare, se propunea solutia exploatarii colective insa sub forma colhozului (colectivului) si nu a cooperativei. Ambalata in cuvinte ispititoare, propunerea ascundea diferenta majora dintre cele doua forme de organizare: colectivul (colectivizarea) desfiinta proprietatea privata facand ca bunurile pamantului sa fie ale tuturor, in vreme ce cooperativa (cooperativizarea) pastra proprietatea privata, fiind o forma de intrajutorare financiara, de exemplu (cooperativa de credit). La fel ca si in Uniunea Sovietica, lupta se va da asupra categoriei sociale considerate de mijloc, a taranilor posesori de pamant intre 5 si 10 ha. Lozinca colectivizarii in Romania o reproducea pe cea din Uniunea Sovietica: "Ne sprijinim pe taranimea saraca, intarim alianta cu taranimea mijlocasa si purtam un razboi fara crutare impotriva chiaburimii".
Nefiind un proces omogen si unitar, colectivizarea cunoaste mai multe faze. Delimitarea etapelor colectivizarii se face in functie de criteriul teoretic enuntat de partid si criteriul realitatii din teritoriu. In mod paradoxal, ambele sunt modalitati corecte de percepere a colectivizarii chiar daca cu grade diferite de aproximare. In acest fel, colectivizarea poate fi impartita –asa cum a dorit partidul– in doua etape: dizlocarea chiaburilor din pozitiile ocupate in comunitatea rurala si lichidarea acestora prin metodele arestarii, deportarii sau chiar a lichidarii fizice, fara proces (ibid). Problema cu o astfel de impartire este ca se explica foarte putin de ce procesul colectivizarii se incheie in 1962 si nu in 1959 cand acelasi partid anunta realizarea deschiaburirii. Se deduce de aici faptul ca procesul deschiaburirii nu este un sinonim perfect al colectivizarii (adica lichidarea chiaburilor se suprapune doar partial colectivizarii). Al doilea mod de compartimentare a evolutiei colectivizarii propune o impartire a acesteia in doua valuri principale 1949 – 1953 si 1953 – 1962. Se observa cu usurinta ca punctul de inflexiune este la cumpana anilor 1952 – 1953 cand inlaturarea deviationistilor de dreapta va fi adus cu sine si o schimbare de politica. Pe buna dreptate, prima perioada se caracterizeaza printr-o stare conflictuala intre metoda cea mai buna de realizare a colectivizarii: rapida, dupa model si recomandare moscovita sau graduala tinand cont de complexitatea din teritoriu. Din acest motiv, primul val este unul al ezitarilor, al contrastelor care inseamna ori inaintari fortate, ori retrageri lamentabile. Bineinteles ca aceasta stare ezitanta nu se explica decat sumar prin invocarea conflictelor pentru putere, asemenea Uniunii Sovietice. Mai trebuie amintita, poate chiar mai mult decat atat, rezistenta taranimii (CPADCR, p. 245) care indirect traducea slabiciunea partidului in fata unei majoritati covarsitoare care nutrea cu totul alte sentimente.
Desfiintarea chiaburIlor – miza succesului colectivizarii
La fel ca si in Uniunea Sovietica, compozitia sociala a lumii satesti se prezinta dupa cum urmeaza: chiaburii (5.5%), taranii mijlocasi (34%), taranii saraci (57%) si proletarii agricoli (2.5%). Succesul colectivizarii nu poate fi separat acum de chestiunea chiaburilor. In acest fel, daca eliminarea a ceea ce mai ramasese din mosierime dupa marea improprietarire din 1921 s-a facut intre 23 martie 1945 si 2 martie 1949, deschiaburirea s-a intins pe durata a aproximativ unui deceniu, incepand cu 3 – 5 martie 1949. Decretul 115 din 1959 a anuntat incheierea deschiaburirii. Fara categoria chiaburului, identificat in mod just ca bastion al rezistentei la colectivizare, colectivizarea, in forma ei finala, se va realiza timp de 3 ani, pana in 1962.
Fireste ca ostilitatea partidului fata de chiaburi nu incepe pe 3 martie 1949 dupa cum, de altfel, nu se termina nici in 1959. Semnele unei viitoare ostilitati se fac observate pe masura ce partidul devine mai sigur pe capacitatea sa de a face fata unor eventuale revolte. Daca siguranta de sine nu deveni "palpabila" decat dupa ce mosierii si chiaburii vor fi fost lichidati, campania impotriva lor cunoaste o prima etapa, derulata intre 1947 si 1948, doar la un nivel propagandistic. Astfel, pana ca partidul sa ajunga sa aplice masuri anti-chiaburesti mai mult sau mai putin prevazute in legile statului, aversiunea fata de chiaburi s-a manifestat mai intai in presa. Fara a-i da o definitie "clara", chiaburii sunt priviti in presa anilor 1947 – 48 (cu precadere cotidianul "Scanteia") drept "principala exponenta a exploatarii la sate". Se urmarea, in acest fel, atingerea unui scop in trei dimensiuni: impiedicarea solidarizarii chiaburilor cu restul taranilor, aruncarea esecurilor guvernarii (unele din cauza ineficientei masurilor economice si altele din cauza conditiilor naturale si a celor de dupa razboi) pe seama acestora si, bininteles, pregatirea unei stari de spirit propice proiectului de colectivizare (Ionescu-Gura in Rusan-ed, 2000, p. 286).
Ce inteleg autoritatile prin notiunea de chiabur? In mod normal, chiaburii erau acei tarani care in medie se aflau in posesiunea a 8–9 ha. Pentru partid insa, nu atat suprafata de pamant era criteriul cel mai important, cat posesia asupra mijloacelor de productie si venituri obtinute din munca salariata. Cu alte cuvinte, cineva care angaja persoane care sa lucreze pamantul (de regula muncitori agricoli, dar si tarani saraci sau chiar mijlocasi) si poseda animale de tractiune sau utilaje mecanizate cadea sub incidenta prevederilor de partid, transformate fara dificultate in norma legala. In teritoriu, criteriile au fost mult mai multe si mai vagi, lasand cu generozitate posibilitatea abuzurilor si a includerii in categoria chiaburilor a oricarui opozant al regimului. Iata care ar fi criteriile avute in vedere de organele locale ale statului: daca are pamant si in ce regiune se afla, posesiunea mijloacelor de productie, tipul de cultura, cantitatea produsa si cat din ea ajunge pe piata, salariati si alte "imprejuarari locale" (ibid, p. 287).
Pe fondul demascarii grupului antipartinic (Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu) si a inlaturarii acestora sub pretextul deviationismului de dreapta (anul 1952 este un fel de 1929 sovietic al Romaniei atat sub pretext – devierea de dreapta, sub motivul real – lupta pentru putere, cat si sub urmarile asupra cursului colectivizarii) din 3 iulie 1952, are loc o repunere in discutie a chestiunii chiaburesti si a criteriilor ce stau la baza identificarii acesteia. Pe cale de consecinta, la plenara CC al PMR din 20 februarie – 1 martie 1952, dedicata subiectului "devierii de dreapta" se constata ca numarul real al gospodariilor chiaburesti se diminuase. Motivul? Sustragerea – au raspuns participantii la plenara. Astfel, discutiile aduc trei indici de baza in identificarea chiaburilor. Primul, existenta muncii salariate care presupunea (nu neaparat cumulativ!) existenta muncitorilor permanenti sau sezonieri (angajati pe mai mult de 30 de zile), bunuri agricole date in arenda (fie totala, fie partiala), teren cultivabil mai mare decat capacitatea de munca a gospodariei (o gospodarie formata, sa zicem, din 4 persoane – parinti si doi copii majori- nu putea munci mai mult de 4 ha, de exemplu). In al doilea rand, existenta mijloacelor de productie si, in fine, practica comertului particular (ibid, p. 289-290). Delimitarea celor trei categorii sociale cadea in sarcina exclusiva a unei troici locale formata din puterea locala prin presedintele, vicepresedintele si secretarul sfatului popular comunal, secretarul organizatiei de baza a PMR si militianul la care se adauga, in calitate de coordonator, instructorul raional al PMR (pe atunci, Romania era organizata in raioane si nu judete). In acest fel, etichetarea sociala si, implicit, incadrarea intr-o anumita paleta de masuri represive revenea ca un privilegiu exclusiv al autoritatii locale (ibid, p. 291), mult mai in masura sa cunoasca cine este sau poate deveni un potential "dusman al poporului" (a se citi, al partidului).
Din ce motiv se urmarea realizarea deschiaburirii? Doar pentru ca ei reprezinta "burghezia satelor", "elemente capitaliste de la sate" sau "clasa exploatatoare de la sate"? Dincolo de aceste definitii emotionale care arunca in mod nejustificat vina exploatarii pe seama burgheziei, exista o parte de adevar in faptul ca acestia erau priviti ca o categorie similara burgheziei de la oras si, deci, "opozanti politici". Nu trebuie uitat ca intr-o buna parte aceasta patura a taranilor instariti era cel mai important indicator al succesului improprietaririi din 1921, succes care insemna bunastare, independenta economica. Dat fiind profilul comunitatii rurale descris mai inainte, chiaburii se numarau printre acei lideri care dadeau directie comunitatii in primul rand prin vigoarea propriului exemplu. Inlaturarea acestora insemna, cum deja a fost spus, nu doar rasturnarea unui sistem de convingeri stravechi, dar, mai ales, dizlocarea coeziunii comunitatii. In practica si in discursul oficial, dezvoltarea colhozurilor (Gospodarii Agricole Colective – GAC in formularea autohtona) mergea mana in mana cu deschiaburirea. Pentru ca in ideologia comunista proprietatea privata nu mai exista, chiaburii trebuiau inlocuiti cu colhozurile, forme de organizare a proprietatii colective.
Bibliografie
Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, Raport final (editori Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile), Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007
Dobrincu, Dorin si Iordachi, Constantin (editori), "Taranimea si puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii in Romania (1949 – 1962)", Ed. Polirom, Iasi, 2005.
Frunza, Victor, "Istoria stalinismului in Romania", Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.
Markham, Reuben H., "Romania sub jugul sovietic" (trad. George Achim), Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1996.
Rusan, Romulus (ed), "Instaurarea comunismului – intre rezistenta si represiune" (Analele Sighet 2), Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1995.
Rusan, Romulus (ed), "Anii 1954 – 1960 – Fluxurile si refluxurile stalinismului" (Analele Sighet 8), Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2000.
