Exista cei vii, cei morti si cei care merg pe mare
Platon
Despre fotografie
-Vreti sa continuam dialogul, intorcandu-ne la analiza romanelor?
– Nu, as prefera sa gasim un alt subiect… poate o sa revenim, dar acum nu am dispozitia necesara.
– Poate ar fi bine sa schimbam si sa ne oprim asupra unor activitati care au fost doua mari pasiuni: fotografia si filmul. Unde si cand au inceput aceste preocupari?
– Cand eram copil, mama avea un aparat de fotografiat de dimensiunea unei jumatati de cutii de pantofi, de culoare neagra. Priveai de sus intr-un mic obiectiv, apasai pe maneta si….gata fotografia. Ma fascina acest obiect care reusea sa reproduca o imagine din realitate. As fi fost tentat sa deschid cutia dar nu indrazneam, ca sa n-o stric. La fel mi s-a intamplat cu aparatul de radio al tatei. In timpul razboiului, pentru ca tata era militar, avea dreptul sa pastreze aparatul de radio. La cina nu aveam voie sa scoatem nici un cuvant. Tata asculta „Radio Londra”,care era bruiat si se auzea destul de greu. Uneori tata inchidea ochii pentru a se concentra, iar eu si fratele meu aveam prilejul sa schimbam priviri care ne faceau sa radem. Parca aud semnalul de la inceput al emisiunii… Aparatul de radio imi provoca uimire si fascinatie ca aparatul de fotografiat. As fi vrut sa-l deschid si sa aflu care este misterul ca poate sa emita voci omenesti. Intr-o zi l-am deschis, am scos cateva lampi, dar l-am inchis la loc de teama ca tata nu va mai putea sa asculte „Radio Londra”.
Dar sa ne intoarcem la fotografie… As vrea o scurta pauza pentru a citi doua articole publicate in volumul „Aici si acum” unde vorbeam despre fotografie: „Lectorul de imagine” si „Intre logos, privire si… o albina revoltata”
– Va este teama sa nu va repetati?
– Da! Chiar daca nu stiu cate persoane au citit acele articole. Nu! Gresesc! Prietenul meu, criticul M.M. care cunoaste ce am scris si a fost la curent cu publicarea la Paris a romanului „Al doilea mesager”, a avut rezerve atunci cand profesoara C.R. a vrut sa ma introduca in manualul de „Limba si literatura romana”, clasa IX-a, 1999, Ed.Univers. A acceptat, totusi, sa fie publicat articolul „Lectorul de imagine”. Deci, cel putin elevii au aflat ce parere am despre fotografie.
Citind articolele, am simtit ca prin arterele mele nu circula sange, ci lumina… Aveam oasele pline cu aer si in orice moment puteam sa ma inalt la cer ca o pasare. Imi pare rau. Imi pare rau ca a murit tatal meu, dar in special ca nu-l mai vad cand deschidea poarta, facea cativa pasi prin curte, mergand cu pasii lui apasati, trupul drept, intra in casa si intreba: „Unde sunt baietii?”
Aceeasi intrebare a avut-o si cand s-a intors din puscarie. Primele cuvinte au fost…
Am vrut sa ucid moartea tatalui meu si sa salvez cel putin o „imagine”.
– Si ce legatura are..
– Aparent nici o legatura si totusi… M-am saturat nu de „Logos” (in acceptia lui multipla) ci de logica, dialectica, rationalitate, istoricitate, ideologie, umanism, modernism, postmodernism, drepturile omului structuralism, destructuralism…
– Nu sunt necesare?
– Cunoasterea (gnosa, „gnosis” gr. cunoastere) n-ar fi fost posibila fara civilizatiile din Mesopotamia, Egipt, Grecia, Roma si pana la „Tratatul teologico-politic”, „Discurs asupra metodei,”, ori „Fiinta si Timp”. Toate au fost necesare pentru evolutia gandirii si pentru dorinta de a face putina ordine in dezordinea ce ne inconjoara. Dar conceptele, sistemele si canoanele (se vorbeste deseori despre canon si se fac liste cu cei mai buni scriitori in ultimii zece-douazeci de ani- sunt uneori… prea stramte si eu ma simt incorsetat si asezat intr-un pat al lui Procust.
Pe tot parcursul timpului istoric si al evolutiei ideilor, a fost o alteranta intre rationalitate si irationalitate, nevoia de a cunoaste si imposibilitatea cognoscibilitatii ontologice, confruntarea dintre mister si claritate, dintre „epifanie” sau „theofanie” (manifestarea sacrului in real) si ramanerea in profan. Razboaiele religioase si moderne sunt exemplul edificator pentru irationalitatea lor si dovedeste ca lumea poate sa innebuneasca – in acelasi timp sa-si faca o cruce, sa-l citeasca pe Platon – sa-si dea foc si sa se sinucida. Din tot acest amalgam obscur, au vrut sa ne salveze teologii, filosofii, ideologii… si am cazut din nou in „aporie”, adica fara iesire rationala. Nu pot sa nu amintesc ca imaginea, iconografia si reprezentarea picturala a lui Dumnezeu, a declansat o polemica si o sciziune intre cei care au fost adeptii celor care sustineau ca reprezentarea grafica este posibila si cei care erau impotriva, adica iconoclastii. Crestinismul (catolicismul si ortodoxia) a adoptat ideea ca Sacrul poate fi reprezentat prin figurativ (icoanele si frescele din biserici), dar iudaismul si islamul exclud reprezentarea iconogarfica (figurativul) a lui Yahweh sau Allah. Ceva nu e in regula.. roata lumii nu se invarte rotund… din haos s-a purces, haosul se mentine, iar noi vrem sa-l intelegem si ne lovim de acelasi mister. Alt drum de ales nu avem… mereu o luam de la inceput… Poate ar fi necesar un alt „discurs asupra metodei”: autoetica, autoexamen de constiinta si autocritica, un alt tip de cultura politica, dar si o cultura psihica si de remodelare, regenerare, pentru a ajunge – in sfarsit – la o democratie congnitiva.
Se vorbeste despre un „totalitarism democratic”. Sunt un partizan al experientei traite ridicata la nivel ontologic si fenomenologic. Confucuis era de parere ca: „Eu nu pot nimic daca nu se pune o intrebare” Ce ne ramane de facut? Sa ne punem mereu intrebari, chiar daca nu avem un raspuns imediat…
– In „Prefata” volumului „2+1, doua scenarii si o piesa de teatru” (1999) ati scris: „In ultimii ani mi-am format o „cultura a exilului si a disidentei”: respingerea orcarui conformism – modele literare, compromisul politic – dreptul la indignare, datoria de a contesta si a protesta (dar si de a construi), analiza critica a trecutului si a societatii actuale… La care as mai adauga: riscul asumat si al loviturilor acceptate, refuzul oricarei dogme, al ambitiilor materiale si al satisfactiilor megalomane si cat mai putine pasiuni pentru a rezerva totul creatiei ca asceza si a existentei in Logos”. Acum, in 2005, va mai mentineti acele afirmatii?
– Partial… Nu stiu daca Valery a avut dreptate cand a spus: „Numai stridiile si imbecilii adera” Nu-mi reneg criteriile, reperele, principiile si valorile, dar mi se par inactuale… Cand vad ca in jurul meu ceilalti – sunt si exceptii – se plaseaza in curentul „situationistilor”, adica al oportunistilor – adaptarea imediata la noua conjuctura – ma simt singur si depasit de evenimente. Un critic literar m-a onorat considerand ca: „B.N. face un proces al comunismului de unul singur” Placut, dar… simt nevoia sa ma ticalosesc putin, sa vad ce se petrece dincolo de cortina puterii actuale si a cercurilor de influenta. Sa am bani si sa nu mai „trag pisica de coada”, cum am tras-o toata viata… Inainte faceam "l'eloge de la pauvrete". Iluzie! Naivitati! Cand ma duc in Romania si intalnesc colegii care ma invita sa vizitez casele cu piscina, cand sunt oaspetele unui cunoscut care are o casa la Breaza cu deschidere spre o padure si cu spatele spre Valea Prahovei si spre Caraiman – exact anapoda – si in acelasi timp se lauda ca el a conceput constructia… Imi zic: "Nu cumva este vina ta ca nu poti sa intelegi?!"
– Vorbiti serios?!
– Este stiut ca omul este singurul animal care gandeste (memorie, inteligenta, vointa, iubire) si rade. Poate eu am uitat sa rad sau n-am stiut niciodata sa rad cu adevarat. Acum vreau sa ma distrez, sa rad… sa rad in hohote, sa nu mai iau totul in serios ("Esti ridicol, domnule, parca esti un caine care isi linge ranile", mi-a spus un coleg de liceu) si sa inteleg o data pentru totdeauna ca existenta nu este o facere, ci o afacere in care parca cineva se amuza de noi… Oamenii nu au aflat ca locuiesc in timp si nu in spatiu. Dar stiu ca n-o sa pot rade in hohote si o sa sfarsesc asa cum am inceput.
Dar sa revenim… sa revenim la fotografie.
Nu stiu cine a ales iubirea pentru fotografie? Eu sau un personaj romanesc? De-a lungul timpului mi-am cumparat mai multe aparate de fotografiat. Gandesc si visez in imagini si poate de aceea scriitura mea este… Saltul definitiv in iubirea pentru fotografie s-a produs cand am creat personajul Stefan Albini („Zile de nisip") care era fotograf. Deci, autorul si personajul erau indragostiti de aceeasi forma care cerea un continut. Cine l-a inventat pe cine? Nu am raspuns…
Al doilea moment important s-a petrecut cand mi-am improvizat – in apartamentul in care locuiam – un laborator fotografic. Developam fotografiile facute la 2 Mai si Vama Veche, dar in special fotografiile pe care le "furam" in cartierul Antim, care incepuse sa fie demolat pentru construirea "Palatului Poporului" si a "Caii Victoriei Socialismului". Camera obscura (scorbura, caverna) avea darul sa ma protejeze de "spatiul damnat" in care traiam. Ma ascundeam de furia dementa a Istoriei si tirania Masluitorului. Stateam ascuns in camera luminata doar de aparatul de developat si urmaream cum imaginile se zamisleau ca prin farmec sub ochii mei. In primele clipe, cand fotografia capata abia contur, cand chipul uman se desprindea din haos, aveam iluzia unui "demiurg" care scotea din infinit o fiinta umana sau o biserica. Fotografia era pentru mine revelatia insesizabilului si a inefabilului, un limbaj al semnelor, scoaterea vizibilului din invizibil, esenta din aparenta, negativul si pozitivul, developarea, adica procesul de alchimie care putea sa transforme imaginea bruta intr-o icoana aurita. O sa trec peste intamplarea traita cand am incercat sa fotografiez daramarea bisericii Alba Postavari – caderea turlei – intr-o zi de Pasti, interpelarea militienilor si trimiterea fotografiilor in Germania, apoi in Franta, unde au fost folosite la expozitiile realizate "Patrimoines culturels en danger”. Nu o sa insist asupra insusirii ei de catre ziaristul Patrick Seymour, imagine publicata sub numele lui in "Telegraph Weekend Magazine". Acest mic amanunt mi-a provocat o imensa bucurie: daca cineva a vrut sa-si insuseasca fotografia, inseamna ca nu a fost inutil riscul asumat in acea zi.
– Ati citi cartea "La chambre claire" de Roland Barthes?
– Da. O carte frumoasa… Este acolo o fotografie a unui lautar orb condus de un copil, iar Roland Barthes adauga ca a fost intr-un voiaj in Ungaria si Romania. In volumul "Aici si acum" am publicat mai multe fotografii luate in timpul demolarii cartierului Antim – case, scoli, biserici, manastiri – dar acum as dori sa public un album cu toate fotografiile pe care le-am luat atunci. Nu stiu daca voi gasi un editor…
– Dupa opinia dumneavoastra care ar fi categoriile de fotografii?
– Fotografie-amintire: ceea ce nu mai este devine ceea ce nu va mai fi niciodata. Fotografie-timp: vrem sa cucerim o clipa de certitudine care apartine deja trecutului. Fotografie-moarte: o cramponare in timp dar si o sfidare a mortii. Fotografie-sfasiere: inainte de a pleca in exil, am rupt toate fotografiile din albumele de familie: eram ultimul, nu stiam ce o sa se intample cu ele si ma desparteam definitiv de trecutul pe care il pastram in muzeul meu imaginar. Fotografia este privirea aruncata in urma de catre Orfeu, stiind ca de data aceasta o va pierde defintiv pe Euridice.
– Spuneati ca ati vrut sa citati doua articole ("Lectorul de imagine" si "Intre logos, privirea si… o albina revoltata"). Ce ati retinut mai important?
– Cateva idei ar merita sa fie amintite… "Imperiu de semne, ideograma concentrata, expresie artistica la timpul trecut, imagine cu cod, iata cateva definitii a celei de a opta arte: Fotografia. Orice fotografie presupune trei parteneri: cel care fotografiaza (operatorul), cel care se lasa fotografiat (referentul) si cel care priveste fotografia (spectatorul). Intre acei trei participanti apare un dialog ca intr-o pagina scrisa intr-o carte. Se naste astfel un lector de imagini fotografice cu "text insinuant", identic cu orice lector al unui roman. Mai multe fotografii (o expozitie), reprezinta o carte ce invita a fi citita". Ar mai fi si o alta idee pe care ar merita s-o mentionam… "Arta care transforma subiectul in obiect si chipul in imagine prezinta intotdeauna un "ansamblu" si o "particularitate", adica un cadru si un loc de concentrare a liniilor de forta ale tabloului pe care atunci cand il sesizezi faci primul pas catre esenta fotografiei, adica a "textului in imagini propus de autor"; acolo se afla sensul sau meta-imaginea surprinsa, acolo se gaseste "usa" din legenda chineza in care un pictor, dupa ce a terminat o fresca ce reprezenta un castel, a intrat pe una din portile tabloului si a disparut pentru totdeauna".
– Dialogul nostru ar putea fi rezumat chiar de titlul celui de al doilea text: "Intre imagine, privire si… albina revoltata". Cum poate fi o albina revoltata?
– Pentru mine imaginea-fotografie – filmul interior care este acompaniat de sunete, melodii, senzatii si arome – reprezinta un protest impotriva Timpului care ucide totul si a Istoriei care uneori ucide prezentul. Fotografia este reactia albinei care stie ca poate fi strivita de mana brutala a Vremelniciei, insa incearca sa intepe inainte de a muri. Revolta ei – cu riscul mortii – a facut ca cel care vrea s-o omoare sa stie ca poate fi intepat si de aceea o evita si albina nu a murit ca specie. Sa fim si noi… cel putin albine…
Despre film
– Ati scris scenariile pentru trei filme: "Intalnirea", "Faleze de nisip" si "Somnul insulei".Ati publicat scenariile ultimelor doua filme din volumul "2 + 1, doua scenarii si o piesa de teatru". Cum s-a nascut iubirea film?
– Cand eram elev, am vazut filmul "Ruy Blas" cu Jean Marais in rolul principal (1947, in regia lui Pierre Billon) de sase ori si stateam zile intregi in salile de cinematograf, chiulind de la scoala. Atunci puteai sa intri cand doreai in sala de cinematograf, filmele nu erau programate in functie de un orar si puteai sa stai cat vrei in sala. Eram fascinat de "lanterna magica", de atmosfera plina de mister si de eroismul personajelor care putea muri cu sabia in mana: "capa si spada".
– In 1971 ati scris scenariul pentru "Intalnirea". Care a fost colaborarea cu regizorul Sergiu Nicolaescu?
– N-am colaborat… O sa trec peste odiseea aprobarii scenariului, care a durat cativa ani. In 1979, adica dupa opt ani, scenariul a fost descoperit de Sergiu Nicolaescu. Credeam ca pentru orice modificare in scenariu imi va cere acordul. Iluzie! Cand, la sfarsit, am vazut filmul, nu l-am recunoscut. Aparuse un nou personaj, un ilegalist – care in scenariu nu exista, soldati germani si multe mitraliere care trageau dezlantuit in numeroase scene de lupta. Din tot ce-mi imaginasem eu, nu ramasese decat…Delta Dunarii! S. Nicolaescu a pretins ca este "coscenarist" si a cerut sa impartim drepturile de autor. Evident ca l-am refuzat, spre surprinderea lui Marin Teodorescu Ð directorul Casei de Filme Ð care era multumit ca l-am infruntat pe marele regizor care apoi a facut filme despre "23 August" si "Mihai Viteazu", modelul spiritual al "Marelui Carmaci". Deci, primul a fost un imens esec…
M-am refugiat, ca de fiecare data, in literatura si am scris alte romane. Caietul in care Flaubert scria "Madame Bovary" era intitulat "Scenariu". Intr-o scrisoare adresata unei prietene, Louise Collet, vorbea despre "surimpression". Vocabularul era cinematografic, capitolele erau intitulate "scenarii", gandirea romanului avea un profund caracter vizual, iar desfasurarea epica avea structura unui decupaj regizoral. Am fost un bun discipol al lui Flaubert.
– Cred ca nu s-a repetat "istoria" cu filmul "Faleze de nisip"?
– In 1979 am facut o noua tentativa in lumea "celei de a saptea artei" si am scris scenariul, pentru filmul "Faleze de nisip" inspirat din romanul, "Zile de nisip". Am colaborat foarte bine cu regizorul Dan Pita si am participat la turnarea anumitor secvente. Dupa ce filmul a fost terminat, urma sa fie vizionat de Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretar cu Propaganda al C.C. si Seful Comisiei ideologice a C.C. Atunci am avut prilejul sa-l intalnesc… Inalt, ochelari negri, mers apasat, siguranta de sine si de puterea pe care o avea. A intrat in sala de proiectie, a privit nepasator filmul, apoi a plecat fara sa scoata nici un cuvant. Dar absolut nimic! Intreaga echipa a incercat sa gaseasca o explicatie a tacerii lui. La ce secventa si-a schimbat picioarele? Cand si unde a dus mana la obraz? Nu s-a gasit nici o explicatie. Sfidare, aroganta, cinism si dispret…
Ma intorsesem de la Geneva unde locuia fratele meu, Vladimir. Am trecut prin fata "Cinematografului Scala" si am vazut un afis mare expus pe frontispiciul cladirii. Mi-am zis cu mandrie: "A meritat sa ma intors in tara si sa nu cer azil la Geneva, cum ma sfatuise fratele meu". Filmul a ramas pe ecrane doar patru zile. Nu reusisem sa-l vad, crezand ca va ramane o saptamana, cum era de obicei. A fost retras ca urmare a unui ordin "primit de undeva de sus". Am aflat explicatia doar in 1983, cu prilejul "Consfatuiri de lucru pe probleme organizatorice si politico-educative" tinut la Mangalia in care "Geniul Carpatin" a tinut un discurs acuzator (furibund) la adresa filmului si a trasat sarcini pentru ca pe viitor sa nu se mai repete aceasta grava eroare. Consecintele? Marin Theodorescu, directorul Casei de Filme nr. 1, a fost destituit, impreuna cu alti doi redactori, toate scenariile au fost revizuite, filmele, in curs de realizare vizionate si cenzurate, o ofensiva generala impotriva cinematografiei…
Filmul "Faleze de nisip" a fost arestat si inchis la "Arhivele Nationale ale Cinematografiei" si prezentat publicului Ð dupa noua ani – in primavara anului 1990.
In vara anului trecut, adica 2004, am fost invitat la un colocviu tinut la Mangalia si organizat de Alex. Stefanescu. In ce sala s-a tinut? Exact in sala in care fusese organizata "Consfatuirea" din 1983 si unde Ceausescu si-a tinut filipica furibunda. Am intrat in sala, aveam impresia ca este mult mai mare decat mi-o imaginasem. Retraiam zilele in care Ð fiind la "2 Mai" – citisem discursul publicat in "Romania libera" si care imi produsese o impresie destul de serioasa, deoarece era pentru prima data cand "Marele Inchizitor" se referea direct la un film. M-am urcat pe scena, poate nu departe de unde fusese… Am vorbit despre aceasta intamplare si am avut senzatia ca daca ai rabdare, forta morala si sansa de a trai, vezi ca "roata istoriei se poate invarti" si acolo unde "asupritorul" a exercitat forta lui despotica, "asupritul" poate sa constate victoria lui, revansa lui. Era pentru prima data cand traiam "pe axul rotii istoriei" si am vrut sa impartasesc bucuria cu cei care erau in sala. In budism, cand calugarii intra in templu, ating cu mana un rulou vertical care se invarte. Si de el depinde ca axa lumii sa se roteasca. Un proverb arab spune ca daca ai rabdare si tenacitate vezi trecand prin fata casei cortegiul funerar al adversarului. S-ar fi putut sa-mi vad propriul meu cortegiu, dar de data aceasta era totusi inmormantarea adversarului…
– S-a spus ca filmul a avut premonitia evenimentelor din '89? Sunteti de aceeasi parere?
– Arta are puterea de a anticipa evenimentele si chiar de a le provoca. Cert este ca Vasile Mihailescu, un simplu muncitor tamplar (nu intamplator i-am ales aceasta meserie gandindu-ma la Mantuitorul) a rezistat presiunilor morale exercitate de doctorul Hristea, reprezentantul puterii absolutiste. Se spune ca nu cautam, ci descoperim, si poate in inconstientul meu trebuia sa-mi iau revansa umilintelor suportate de Vasile Mihailescu prin eliminarea doctorului Hristea. Daca evenimentele (transmise in inconstientul colectiv) mi-au confirmat teza ca un simplu muncitor poate rasturna puterea si ispaseste pentru pacatele tuturor (un sacrificiu ritual, o crucificare moderna), cu atat mai bine si ma bucur…
– Filmul este considerat una dintre cele mai reusite realizari dinainte de '89.
– L-am vazut de curand la televizor. Filmul rezista chiar dupa ce au trecut 24 de ani. Drama politista tine spectatorul atent si insinuarea socio-politica este inca de actualitate.
– Ati avut aceeasi sansa cu filmul "Somnul insulei"?
– In 1987, l-am intalnit pe Mircea Veroiu la Paris. Si el ceruse azil, politic. Citise romanul "Al doilea mesager" si voia sa faca un film. Dupa ce am scris scenariul, am cautat un producator francez. Imediat dupa "evenimentele din decembrie '89", cativa francezi si-au manifestat interesul. Pe masura ce trecea timpul si iesea la iveala "adevarata fata a istoriei revolutiei romanesti" (Timisoara, Mineriada din 13-15 iunie 1990) sansele de a realiza un film in Romania se indepartau. Mircea Veroiu a gasit totusi un producator francez: SACIPRODUCTION. Doamna Martine Canta a facut un voiaj in Romania si s-a semnat un protocol cu casele de filme conduse de Dinu Tanase, Lucian Pintilie, Dan Pita si Sergiu Nicolaescu. Dupa o saptamana de discutii, nu s-a putut semna contractul. Sergiu Nicolaescu a promis ca in trei zile va trimite un fax. De atunci, nici un raspuns.
Acum, dupa ce au trecut zeci de ani, cand imi amintesc acele imprejurari, nu mai traiesc o stare de indignare sau revolta. Nu mai imi rememorez nici stradaniile si umilintele pentru a-mi publica romanele, nici eforturile de a schimba ceva la Uniunea Scriitorilor… Nici respingerea de o revista de prestigiu a mai multor articole in care ceream putina claritate. Nici esecul "Asociatiei EURO-CULTURE" cu care am incercat sa realizez mai multe obiective turistice la Valenii de Munte. Nimic! Nici un resentiment sau senzatie de esec si timp… foarte mult timp, pierdut si energie sufleteasca. Si cu ce am ramas? Un drum parcurs printr-un desert?! Respingerea cautarii unui sens: "immuniser contre la question du sens". Si atunci? Nici hazul de necaz care mi s-a parut o prostie si autoderiziune. Nici resentimente, nici uri, nici dorinte de revansa. La intrebarea "de ce" nu am un raspuns: "pentru ca". Liniste, tacere, pace sufleteasca, poate putina seninatate… Sau poate a fost… un drum initiatic, o cautare de sine, o cunoastere aprofundata, o izbavire prin esec si chiar o victorie si o iluminare atunci cand privesc in urma mea…
– Si totusi… ati reusit sa realizati filmul "Somnul insulei".
– In 1993, Mircea Veroiu Ð dupa sase ani de exil la Paris Ð s-a intors in Romania. Explicatiile? Multiple dar si pentru a realiza filmul "Somnul insulei". L-am condus la gara. Inainte de a se urca in tren, i-am amintit ca in romanul "Al doilea mesager" – din care era inspirat filmul Ð personajul Danyl Raynal pleaca in Occident si dupa 11 ani se intoarce in insula natala. Acum, din nou, cartea si viitorul film, au puterea de a provoca evenimentele: Mircea Veroiu, dupa o perioada petrecuta in exil, se intoarce in tara… Realul imita imaginarul si nu invers, iar scriitura are vocatia premonitiei si uneori a profetiei. Filmul a fost realizat in 1994 la "Casa de filme Solaris", condusa de Dan Pita. Premiera am organizat-o, la Paris, la cinematograful "Le latin" unde au fost invitati ziaristi francezi si intelectuali romani. Filmul a obtinut premiul "Makhila de argint" la Festivalul de la Arcachon Ð Franta. Pe Mircea Veroiu l-am intalnit in octombrie 1997 la Sete Ð orasul de pe marginea marii unde s-a nascut Paul Valery si Georges Brassens Ð gazda celei de "A doua intalnire franco-romane". Cu acest prilej, s-a prezentat o retrospectiva a filmelor realizate de M.V., printre care si "Somnul insulei". Mi-a placut mai mult decat cand l-am vazut la Bucuresti. Nu stiam ca va fi ultima oara cand o sa ma plimb si o sa stau de vorba cu prietenul meu, Mircea Veroiu…
– Ati ramas un indragostit de cea de "a saptea arta"? Vedeti deseori un film?
– Dupa ce am ramas in exil, in 1987, am facut cronica cinematografica pentru Radio BBC. Atunci vedeam saptamanal doua sau trei filme. O parte din cronici le-am publicat in volumul "Aici si Acum". De atunci vad rareori un film si niciodata la televizor.
– De ce?
– Am fost preocupat de alte domenii: politicul (nu politica), filosofia, teologia, dar si pentru ca am simtit "facatura" care se ascunde dincolo de imagine. Au fost publicate carti despre felul cum se scrie un scenariu cu "happy-end". A aparut "cultura de divertisment" in care Hollywood-ul detine suprematia absoluta, ca stil si productie. In USA, industria cinematografica detine locul trei in ierarhia industriilor producatoare de profit. Filmul nu mai este o arta, ci "un produs" in care reusita se judeca dupa cati bani au fost investiti si cati bani au fost castigati. Filmul a devenit o afacere a marilor producatori care vor sa castige sute de milioane de dolari si, pentru aceasta, cantitatea se realizeaza in detrimentul calitatii si captarii atentiei (distractiei) spectatorului. Filmul de groaza, filmul violentei, filmul cu fantome si vrajitori… inspirat din carti, cum ar fi: "Harry Potter", "Seigneur des Anneaux" sau "Da Vinci Cod", ori "l'Alchimiste", pretind ca decodeaza irationalul si chiar ca prezinta anumite aspecte din esoterism. Fals! Moda a fost lansata de semioticul Umberto Eco cu "Le Nom de la Rose", care prezenta calugarii dintr-o manastire interpretand crimele drept realizarea profetiilor din Apocalips. Am vazut partial filmul "Cei trei muschetari" alaturi de fiul meu. Filmul are doua parti, in prima poveste se termina cu aducerea colierului reginei de catre d'Artagnan, iar a doua Ð inspirat partial din carte Ð este un film de groaza, cu fantome si strigoi. Nimic nu se respecta! Si nu intamplator… Poate trebuie sa acceptam ca fiinta umana este "sapiens" si in acelasi timp "demens". Exista o strategie hollywoodiana a indobitocirii fortate si a cretinismului pervers. "Fiti voi prosti, iar noi vom castiga bani… multi bani". Iertati-ma, dar eu nu pot sa cad in aceasta capcana.
– Si totusi… ce filme ati vazut in ultima perioada? Nu cred ca n-ati mai intrat intr-o sala de spectacol…
– Ultimele filme pe care le-am vazut, au fost "Patimile lui Hristos" a lui Mel Gibson si "Caderea" lui Olivier Hirschbiegel, cu Bruno Ganz in rolul principal.
– De ce?
– Au fost filme controversate si au aparut multe cronici polemice. Am vrut sa aflu de ce au declansat aceste dispute. "De ce" au suparat cercurile de influenta si putere? Nu intram in amanunte… Hristos m-a interesat de cand eram copil. Am vrut sa vad filmul pe ecran pentru a-l confrunta cu filmul meu imaginar dupa ce am citit Evanghelia. Hitler, din "Caderea" – care a dominat cel de al XX-lea secol Ð nu putea sa ma lase indiferent. Voiam sa vad versiunea moderna a ultimelor zile pe care le-a petrecut in buncher. Filmului i s-a reprosat Ð cu incrancenare Ð ca nu a aratat scena sinuciderii alaturi de Eva Braun. Consider ca a fost o reusita tocmai pentru ca a evitat aceasta secventa si a prezentat doar incinerarea corpurilor in fata buncarului. Nevoia de macabru si violenta s-a manifestat si aici… Sau poate era dorinta pentru o revansa postuma?…
– Ce film mai vreti sa realizati?
– Am scris un scenariu inspirat din romanul "Dimineata unui miracol". Nu am primit sponsorizare si pentru viitor nu am prea multe sperante…
– Ce puteti sa ne spuneti despre piesa de teatru: "Noaptea de solstitiu"?
– Ideea piesei mi-a fost sugerata de evenimentele petrecute in Romania in noptile de 21-23 decembrie '89. Ascultam radio "France Info", care transmitea stiri din cinci in cinci minute. Auzeam mitralierele si senilele tancurilor… Am inceput sa scriu dintr-un sentiment de urgenta si din neputinta de a fi prezent pe strazile Bucurestiului. Incapacitatea de a accepta inacceptabilul! Am renuntat la tentatia de a scrie un roman si am facut apel la dialogurile teatrale. De atunci s-au scris nenumarate carti, s-au facut si filme, dar misterul ramane. Pacatul originar al noului guvern consta in faptul ca s-a trecut de la "Revolta sacrificiu" la "Marea Impostura si Tacere". Au fost ucisi peste o mie de tineri (cifra oficiala) fara ca parintii lor sa afle cine au fost asasinii! In piesa de teatru am analizat complicitatea vinovata a unui intelectual care isi permite totul in virtutea "dreptului de exceptie" si vointa incrancenata a unui ziarist care vrea sa afle Ð totusi Ð adevarul. O lume de clovni, decoruri de mucava, fals, impostura si grotesc. Politica minciunii si a ipocriziei si-a dat roadele asteptate. A fost cea mai mare farsa din istoria Romaniei si a intrat in antologia manipularilor mediatice din lumea intreaga. S-a spus ca misterul asasinarii lui Kennedy inca nu a fost elucidat. Deci, nici misterul teroristilor nu va fi clarificat vreodata. Cu alte cuvinte, de ce vreti voi, prostilor, sa aflati adevarul?! S-a uitat ca Rusia a fost nevoita sa recunoasca – dupa cincizeci de ani Ð asasinarea a peste 20.000 de polonezi in padurea de la Katyn! S-au uitat afacerea Watergate care a dus la demisia presedintelui USA, Nixon. S-a uitat "afacerea" Bill Clinton si Monica Lewinski. S-a uitat ca Bush si Tony Blair au fost nevoiti sa recunoasca falsa afirmatie ca Irakul ar detine arme de distrugere in masa. Deci, pana la urma adevarul iese la suprafata, chiar daca necesita mult timp si chiar daca sunt pesimist… Hannah Arendt a spus ca, intr-o tara fara traditie democratica si liberala, totul este posibil! A avut dreptate… In Romania totul a fost si este posibil…
– As vrea sa joc rolul avocatului diavolului. Nu credeti ca aceste preocupari si probleme vor fi rezolvate peste cativa ani si tot ce ati scris si gandit s-ar putea considera "datat", depasit?
– Nu! Cu fermitate nu… Ce s-ar intampla daca am uita rolul jucat de Soljenitin in literatura si istorie?! Eu scriu pentru ca ma consider un martor care trebuie sa-si depuna marturia pentru tot ce a trait si gandit intr-o epoca. Un scriitor are o raspundere colectiva, el este un purtator de cuvant pentru toti cei care nu au acces la cuvantul rostit public. Ce ar mai ramane din epoca lui Orwell, Pasternak, Marina Tvetaieva, Salamov si lista poate continua… Dar sa revenim la piesa de teatru. Piesa a fost prezentata la "Teatrul Dramatic" din Baia Mare si la emisiunea "Teatru radiofonic" de la Radio Bucuresti. Nu am reusit sa conving Televiziunea (condusa atunci de un prieten, S.G.) pentru a prezenta piesa pe micul ecran. Poate ar fi avut un impact cu telespectatorii. Aventura mea in domeniul teatrului a luat sfarsit…
– Nu regretati?
– Cunoasteti melodia interpretata de Edith Piaf? „Je ne regrette rien”.
Interviu realizat de
Serenela GhiTeanu
Nota: In aldine 451/14 ianuarie 2005 a aparut prima parte a acestui dialog, care – in final – va face substanta unui volum ce urmeaza sa apara.
