Odiseea proclamării independenței României în 1877 este centrată pe câteva personalități bine cunoscute publicului. În primul rând, este vorba de Principele Domnitor Carol, cel care avea să fie încoronat peste patru ani drept Regele Carol I, apoi este vorba de maiorul Gheorghe Șonțu și de căpitanul Walter Mărăcineanu, eroi ai Războiului de Independență, precum și de oamenii politici care și-au legat numele de acest episod: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu sau deputatul Vasile Boierescu.
Dintre străini, sunt cunoscuți cancelarul Rusiei, prințul Gorceacov, țarul Alexandru al II-lea, cancelarul Prusiei, Bismarck, sau generalul turc Osman Pașa, cel care a apărat Plevna, însă a fost înfrânt de armata comandată de Principele Carol I. Este extrem de puțin cunoscută figura sultanului Abdul Hamid al II-lea, cel față de care românii și-au proclamat neatârnarea.
Acesta a fost ultimul conducător al Imperiului Otoman care și-a arogat titlul de suzeran al principatelor Valahia și Moldova, într-o epocă în care diplomația otomană evita să utilizeze termenul de România pentru a desemna noul stat format la 1859, pentru a sublinia faptul că, în optica Înaltei Porți, Unirea nu era definitivă. În contextul în care relațiile româno-turce au devenit din nou un obiect de dispută, în contextul planului anunțat de prim-ministrul Victor Ponta de a ridica cea mai mare moschee din Europa la București, precum și de a construi, cu banii turcilor, un Centru Islamic cu 6.000 de studenți, este utilă cunoașterea figurii ultimului sultan care a afirmat că domnește peste români.
Sultanul Roșu
Abdul Hamid al II-lea a urcat pe tronul Imperiului Otoman în anul 1876, pe 31 august. În perioada în care era principe moștenitor, a avut contacte cu gruparea Junilor Turci, care dorea modernizarea Imperiului Otoman și care s-a remarcat apoi prin masacrararea armenilor din timpul primului război mondial. De la bun început, noul sultan s-a remarcat prin ferocitatea și cruzimea cu care a înăbușit revoltele izbucnite în rândul creștinilor din Bosnia-Herzegovina și din Bulgaria. Maniera brutală în care au intervenit trupele turcești a stârnit furia opiniei publice internaționale. Aliații occidentali ai Imperiului Otoman au cerut reforme grabnice, iar sultanul Abdul Hamid al II-lea a promulgat, în decembrie 1876, o Constituție care transforma imperiul său într-o monarhie constituțională.
Însă acest document, care ar fi trebuit să însemne un real progres, a stârnit mari nemulțumiri, în special în România, care era declarată doar o ”provincie privilegiată” a Imperiului Otoman. De asemenea, drepturile acordate creștinilor din Imperiu erau unele limitate. Proclamarea Constituției nu a putut împiedica izbucnirea războiului ruso-româno-turc în anul 1877. Cancelarul Rusiei, prințul Gorceacov, a declarat război Imperiului Otoman la 27 aprilie. Principele Carol I a permis trupelor rusești să traverseze teritoriul României. Drept urmare, artileria turcească a început să bombardeze satele de pe malul românesc. Artileria română a ripostat, iar armata română a intrat astfel în război. Drept consecință, pe 10 mai 1877, a fost proclamată independența României. Războiul a fost unul deosebit de greu, iar armata română, condusă de Carol I, a salvat armata rusă de la dezastru și a adus victoria în tabăra aliaților. În urma războiului, Imperiul Otoman și-a pierdut două treimi din teritoriile sale din Peninsula Balcanică. Bulgaria devenea autonomă, iar în Bosnia-Herzegovina erau introduse reforme. Independența României, Serbiei și Muntenegrului erau recunoscute. Dobrogea a fost cedată României.
O parte a Armeniei a revenit Rusiei. Însă și România a avut de pierdut. Rusia și-a trădat aliații și a ocupat Basarabia de Sud, retrocedată românilor în 1856, înainte de Unirea Moldovei cu Valahia. Prințul Gorceacov a oferit, în compensație, tronul Bulgariei principelui Carol I, care ar fi urmat să conducă cele două țări într-o formulă de uniune personală. Șocul înfrângerii l-a determinat, în februarie 1878, pe Abdul Hamid să revoce Constituția din 1876. În acest context, Imperiul Otoman a fost nevoit să accepte cedări suplimentare în fața puterilor occidentale. Ciprul, Egiptul și Sudanul au trecut sub controlul Marii Britanii, deși, formal, ele rămâneau provincii otomane. Marea Britanie le-a anexat în anul 1914, când Imperiul Otoman a intrat în război contra sa. De asemenea, puterile occidentale au impus noi cedări ulterioare. De exemplu, în 1881, când Franța a ocupat Tunisia, care era sub suzeranitatea sultanului otoman, care se declarase calif al lumii islamice. În plus, populația grecească din insula Creta s-a răsculat. Revolta a fost reprimată cu brutalitate, iar Grecia a declarat război Imperiului Otoman în 1897.
Grecia a fost înfrântă, dar aliații occidentali au intervenit din nou. Creta a fost pusă sub garanția colectivă a Marii Britanii, Franței și Rusiei, iar principele George al Greciei a fost numit conducător al Cretei. Astfel, Imperiul Otoman a pierdut controlul efectiv asupra insulei. Pierderile teritoriale au dus la exacerbarea islamismului în Imperiul Otoman. Abdul Hamid a încurajat bandele de kurzi să îi terorizeze pe armenii creștini, pe care îi considera drept trădători. 300.000 de armeni au fost uciși cu aprobarea sultanului în anii 1890. Drept urmare, în 1905, Federația Revoluționară Armeană a pus la cale un atentat eșuat împotriva lui Abdul Hamid al II-lea. A urmat un nou val de represiune.
Detronarea
Măsurile drastice luate de sultanul otoman nu au putut împiedica detronarea sa. Aceasta a intervenit în anul 1909, când Junii Turci l-au arestat pe Adbul Hamid al II-lea și l-au proclamat sultan pe fratele său. Sultanul Roșu a fost trimis într-o captivitate aurită în Salonic, fieful trupelor rebele ale Junilor Turci.
Abdul Hamid al II-lea a rămas prizonier în Salonic până în anul 1912, când orașul a fost cedat Greciei. Astfel că el a fost readus la Constantinopole și a fost ținut prizonier într-un palat pe malul Bosforului. Abdul cel Blestemat a trăit acolo până în anul 1918. El a murit cu doar câteva luni înainte de moartea fratelui său și înainte de sfârșitul Imperiului Otoman, stat care s-a destrămat la finalul primului război mondial. Din ruinele imperiului s-a ridicat Turcia de azi.